📚 Te iubesc, dar nu pe tine – Raluca Feher
Te iubesc, dar nu pe tine de Raluca Feher este un roman care se vrea a fi despre iubire. Doar că iubirea nu este față de altă persoană, ci față de sine. Și dacă mă gândesc mai bine, cartea este despre neiubirea de sine reflectată în relațiile de cuplu.
Mara, o femeie de 46 de ani, este personajul principal, femeia independentă care caută dragostea în bărbați mai tineri pe care, aflăm pe parcursul cărții, îi întreține. După o relație de foarte lungă cu FI, acesta se desparte de ea. Mara caută să găsească alinare suferinței ei în brațele altor bărbați și ajunge într-o relație cu așa-zisul TP. O relație karmică ar spune astrologii.
Doar că această relație cu TP și felul în care o face pe Mara să se simtă e ca cireașa de pe tort, ca vârful de pe o grămadă de rahat. Acel vârf care te sufocă și de unde nu mai poți vedea nici o licărire de speranță de bine.
Te iubesc, dar nu pe tine – dar pe cine?
Miezul acestui roman, mesajul îngropat între cuvinte, emoții și vulgaritatea gândurilor este unul cât se poate de simplu. Nu poți să dai, dacă n-ai de unde. Nu poți să iubești, dacă nu te iubești mai întâi pe tine.
Exista doar prin antiteză cu partenerii ei. Ea, mai talentată, mai cuminte, mai misterioasă, mai educată, mai înțeleaptă (un eufism pentru bătrână), mai fidelă și, acum, mai întreagă la mine, mai dispusă să comunice, mai tolerantă – pagina 157
Nu poți să fii cu cineva într-o relație de parteneriat sau cuplu, dacă nu ai curajul să te privești în oglindă. Dacă nu știi cine ești și ce vrei. Iar dacă vrei să te definești prin persoana de lângă tine, relația este destinată cu siguranță eșecului.
Da, se definea prin defectele lui care o scoteau din minți. – pagina 157
De ce? Pentru că cel mai probabil vei atrage în viața ta oameni care te oglindesc.
Pentru că fake it until you make it este o formă fără fond care atrage cu sine și mai multe forme fără fond. Pentru că o relație de cuplu nu ar trebui să fie despre competiție și comparații. Ar trebui să fie un spațiu sigur, un acasă în care să poți fi autentic, vulnerabil, fără să pierzi esența ta.
Ea se compara cu el.
Însă cum poți construi așa ceva când tu nu știi cine ești? Pentru că dacă e să fim sinceri, cea mai complicată relație este cea cu sinele. De tine nu poți fugi. Ești mereu cu tine, cu orgoliul tău, cu amintirile tale, cu durerile tale, cu vinovăția ta. Gândurile nu se opresc niciodată și nu e drept să folosești omul de lângă tine pentru a te alina. Lipsa unei identități de sine nu face altceva decât să te îngroape în relații care mai mult te dor.
Mă iubești doar dacă sunt cum vrei tu să fiu. – pagina 165
Lipsa identității nu aduce decât mai multă lipsă, mai multă pierdere. E o linie foarte fină și delicată între cine ești și cine ai vrea să fii. Sau poate e o prăpastie. Și acest gol face uneori foarte dificil acest privit în oglindă. Pentru că dacă nu te accepți tu fix așa cum ești, de ce ar face-o altcineva?
Nu vreau să trăiesc văzând lumea prin ochii tăi. – pagina 167
O chestie clișeică poate, însă fericirea chiar vine din interior.
Când ești bine cu tine, poți să oferi, dar mai ales înveți să primești. Înveți că iubirea aia bună nu este despre ce vrei și ce ți se cuvine, ci despre a accepta omul de lângă tine cu toate calitățile și defectele lui. Despre a accepta că fiecare om este un univers cu drumul și povestea lui.
Iubirea aia bună este despre alegeri conștiente, nu despre nu pot trăi fără tine. Pentru că noi, oamenii, nu suntem jumătăți care au nevoie de alte jumătăți. Suntem un întreg care caută un alt întreg. Sau cel puțin așa îmi place mie să cred că ar trebui să fie.
Te iubesc, dar nu pe tine nu te învață cum să faci toate aceste lucruri,
dar expune șirul de gânduri, întâmplări și evenimente prin care cineva a ajuns la aceste concluzii. Poate cel mai important lucru în toată această poveste este că fiecare are timingul lui și nu poți grăbi procesul pentru nimeni. La un moment dat, orice bulă se sparge.
Să ne recitim cu bine! 📚
