🌕 #dialog: Dragul meu orgoliu

Într-o zi, ca oricare alta, m-am dus în fața oglinzii și am deschis o discuție cu un anume orgoliu. Orgoliul meu care abia mă aștepta să mă certe din nou.

– Ce știi tu să faci cel mai bine?, l-am întrebat.

– Să te păzesc…, mi-a răspuns el.

– De ce să mă păzești?

– De oameni, în general și de tine în mod special.

– De ce să mă păzești de mine?, am insistat.

– Pentru că ești proastă și naivă. Crezi că toți oamenii au așa o inimă blândă și plină de iubire cum ai tu. Vezi prea mult printre rânduri, printre cuvinte, printre fapte, când de fapt ar trebui să te uiți doar la cuvinte, doar la fapte și să citești exact ce scrie. Lucrurile sunt simple – alb și negru. Nu există nuanțe, nu există înțelesuri profunde. Nu e nimic complicat, doar că tu cauți mereu să fie, mi-a răspuns el ușor nedumerit și aproape jignit de întrebare.

– Nu cred că ai dreptate…, am încercat să-l contrazic.

– Da, știu că nu crezi asta. Pentru că dacă m-ai crede, n-ar fi nevoie de mine aici. Dacă m-ai crede și ai vedea că oamenii nu sunt mai mult decât oameni care au și ei orgoliile lor poate ți-ar fi mai simplu, mi-a răspuns el răspicat.

– Acum tu ești naiv, dragul meu orgoliu. Am zâmbit.

– Mă faci să râd. Și nu vrei să faci asta. Știi foarte bine prin câte am trecut împreună și de câte ori am avut dreptate. De câte ori te-am pus la colț și te-am făcut să taci ca să nu te faci de mirul lumii… Și nu mai rânji ca o idioată.

– Ai avut dreptate pentru că te-am lăsat să ai dreptate. Ai avut dreptate pentru că ți-am dat prea multă putere și pentru că te-am lăsat să te descurci singur când era clar că ești depășit de situație. Și m-ai pus la colț pentru că te-am lăsat să mă pui la colț. M-ai certat și m-ai dojenit atât de tare, că uneori am crezut că nici nu sunt a ta. Ești un monstru. Ai făcut bine, dar ai făcut și mult rău, am prins eu curaj.

– Serios? Sunt un monstru?! Am făcut mult rău?

Cred că te înșeli amarnic…, deja îi sclipeau ochii de furie.

– Da, ai făcut mult rău. Pentru că oricât de tare te încăpățânezi tu să crezi că putem fi singuri pe planeta asta, că n-avem nevoie de nimeni, că nu putem să avem relații, știi foarte bine că nu e așa. Doar că tu, dragul meu orgoliu, nu ești altceva decât rezultatul fricii mele celei mai mari. Ți-am dat putere pentru că frica a fost mai mare decât mine și ți-ai făcut de cap. Ai avut grijă să alungi pe toată lumea.

– Nu mai spune, ai prins glas și acum piui. Dar când te-am ținut în brațe și te-am alinat, atunci cum a fost? Îi venea să iasă din oglindă și să mă pocnească.

– A fost cel mai rău lucru pe care mi-l puteai face, i-am spus eu calm.

M-ai luat și m-ai izolat de toată lumea. Mi-ai spus că nu merit să fiu iubită, că numai eu sunt vinovată pentru tot ce mi se întâmplă. Că durerea mea este exact ceea ce merit pentru că nu sunt suficientă și pentru că sunt defectă, mult prea diferită de toată lumea ca să pot fi iubită pentru ce sunt, nu pentru ce mă faci tu să fiu. Tu nu vrei altceva decât să păcălim oamenii. Să îi mințim uitându-ne în ochii lor și spunându-le că nu ne pasă, când amândoi știm cât de tare tânjim după iubirea lor. Îi testăm într-un fel, îi punem la încercare. Să ne citească gândurile, să ne anticipeze intențiile și ne așteptăm să ne surprindă de parcă am fi nu știu cine. În forma asta suntem de-a dreptul diabolici și meschini. Manipulăm fără milă, suntem parșivi și mincinoși.

– Tu te auzi?! Ești chiar culmea… Ba nu, ești chiar proastă. Bubui, fată. Nici nu știu de ce mai stau pe aici.

– Nici eu nu știu de ce mai stai pe aici. Tu crezi că m-ai protejat, când de fapt nu ai făcut loc decât pentru multă tristețe aici. În loc să mergem să lămurim lucrurile, am fugit de ele. Iar tot ce a rămas neîntrebat și nelămurit la timpul lui, nu a lăsat decât un gol care în timp s-a mărit și umplut cu tristețe. De mult tot vreau să îți spun că nu îmi ești de nici un folos. Din cauza ta am pierdut mai mult decât am câștigat. Dar n-am avut curajul până acum, i-am spus sincer.

– Aici chiar te înșeli. Datorită mie au rămas în viața ta prețioșii tăi oameni.

Pentru că i-am testat și răs-testat. Și doar cei care au trecut de mine și pe care i-am ales EU, au ajuns la tine. Așa că ar trebui să-mi mulțumești, nu să mă umilești.

– Nu te umilesc și nu îți mulțumesc. Pentru că ai fost egoist și m-ai făcut și pe mine să fiu. Mi-ai închis ochii și m-ai făcut să văd doar durerea mea. Mi-ai pus ochelari ca unui cal și m-ai făcut să cred că sunt buricul pământului. Doar că nu sunt, nici tu nu ești. Suntem pur și simplu la fel ca toată lumea. Deși mă îndoiesc că lumea are în general așa discuții cu tine. Și în fond, nu vreau să pleci, doar că am nevoie să fii mai blând. Am nevoie să fim o echipă pentru că în timp ce tu credeai că ai grijă de mine, eu căutam să vindec ce a fost de vindecat.

– Și ai reușit?

– Nu știu, aș vrea să cred că da. Însă ca să pot să îmi dau seama, am  nevoie să mă ajuți. Nu vreau să fii paznicul meu, vreau să fii tovarășul meu și să încerci să nu te dai atât de mult în stambă.

– Și cum mai exact vrei să fac asta?, aproape ironic acest orgoliu și dându-și ochii peste cap.

– Nu știu, ești orgoliul meu, găsești tu o soluție. Poate ar trebui în primul rând să fii sincer.

– Și nu sunt?

– Nu prea ești. Sau cel puțin nu prea ai fost. Hai să îți spun cum facem. Propun să începem prin a recunoaște că avem o problemă. Amândoi. Eu o să zic că mă doare și tu o să mă lași să o fac. Apoi, eu voi căuta să înțeleg de ce mă doare, iar tu o să te gândești pe cine alegem să ne ajute.

– Adică vrei să fim… vulnerabili?

– Da, chiar asta vreau.

– Doamne, tu chiar ai luat-o pe ulei. Cum să lăsăm alți oameni să știe ce ne doare? Mă rog, ce te doare. Că pe mine nu mă doare nimic. Eu sunt bine.

– Uite așa. O să-i lăsăm să știe și o să cerem ajutorul pentru că acum suntem ceva mai înțelepți și mai liberi decât am fost până acum.

– Și pe asta, mă rog, de unde ai mai scos-o?

– Uite fix din această discuție. Pentru că altă dată nu mi-aș fi pus mintea cu tine. Altă dată pur și simplu te-aș fi lăsat să îți faci de cap. Să mă iei și să mă duci în pustiul izolării. Te-aș fi îndopat cu vin ca să mă lași să plâng și să fiu vulnerabilă, însă a doua zi mereu te-ai fi trezit oricum și mahmur cum ai fi fost, ți-ar fi părut rău că m-ai fi lăsat să fiu și ai fi șters cu buretele tot ce am încercat  să fac.

– Știam eu că e un truc ieftin vinul tău scump.

– Nu era un truc ieftin și nici vinul scump. Era singura modalitate să te fac SĂ TACI și să mă lași să fiu. Pentru că în loc să mă iei în brațe, așa cum ai pretins că ai făcut-o, m-ai redus la tăcere și ai trăncănit mult și prost, ai tăiat în stânga și-n dreapta ca să-ți faci dreptate.

Iar când am găsit pe cineva, altcineva decât vinul, berea sau orice altceva, ai urlat că nu merităm nici iubire, nici înțelegere, nici compasiune, că mai bine plecăm până nu ne-o luăm din nou în freză. Ai urmărit orice mișcare ca să poți faulta, ca să îmi scoți ochii cu cât de mult ne-a greșit acel cineva.

– Și nu e așa? Nu ți-au greșit oamenii?

– Nu. Oamenii care au ales să rămână te-au văzut și pe tine și pe mine. Și au rămas pentru mine. Cât despre greșeli, ei bine, au și ei orgoliile lor care ascund durerile și fricile lor. Așa cum ei m-au văzut pe mine, nu pe tine, așa i-am văzut și eu pe ei.

– Și a meritat durerea pe care ți-am provocat-o doar ca să mă reduci tu pe mine la tăcere?, m-a întrebat dezamăgit acest orgoliu.

– Chiar da, pentru că știi ceva? Mă uit în ochii tăi de orgoliu ranchiunos, dragul meu orgoliu, și îți spun că nu mă mai poți atinge atât de ușor. Că durerea aia pe care crezi că ai provocat-o nici măcar nu există pentru că nu te mai las să mă faci să cred că există. De fapt, chiar îmi doresc să taci pentru că n-am de gând să te mai las să îți faci de cap.

– Mult succes! Dar să nu vii la mine data viitoare când o să ți-o iei în freză.

– Vezi, iar faci pe deșteptul. Iar ești radical și impulsiv, extrem chiar.

O să vin la tine pentru că ești al meu. Și tu o să vii la mine când o să crezi că sunt în pericol. Dar vom conviețui împreună și de această dată eu îți voi spune ce să faci, nu invers.

– Mai vedem…, spuse dragul meu orgoliu și apoi se întoarse în întunericul fricii ca să încerce să-și adune puterile. Doar că ce nu știa orgoliul meu era că frica a plecat într-o vacanță fără termen de întoarcere. Nu toată frica, doar aia din care se hrănea năzdrăvanul. Cât timp orgoliu a fost ocupat să fie Zorro, eu am avut grijă să strâng bani, resurse și să-mi trimit frica la plimbare.

Să ne recitim cu bine! 🌕

#dialog și #eseu fac parte dintr-o serie de texte scrise de-a lungul timpului regăsite într-un moment de respiro

Sursă foto