🌙 #eseu: Când se plictisește singurătatea

Singurătatea. Lumina lumânării lasă pe perete o umbra. Umbra mâinii mele. Umbra lalelelor. Umbra paharului de vin. Flacăra lumânării pâlpâie ușor. Parcă dansează nederanjată de nimic. Afară-i întuneric și frig. E aproape iarnă. Toamna nu a plecat încă, dar nici nu prea ar mai sta. Muzică în surdină.

Multe umbre și foarte multă liniște. Pleoapele obosite al unui trup care s-a uitat de mult pe scaun și s-a pierdut în cuvinte. Cuvinte care nu au sens, gânduri care aleargă dintr-un colț în altul.  Gândurile fără sens ale unui suflet. La masa rotundă sunt două entități. Un suflet și prietena lui cea mai bună.

Singurătatea.

Beau amândoi un pahar de vin alb. Ascultă muzică, se uită la flacăra lumânării. Ar vrea să orice. Dar nu le vine nicio idee. Stau pur și simplu. Sunt pur și simplu. Fără să facă nimic, fără să-și vorbească, fără să se privească. Doar există. Lasă muzica să își urmeze cursul. Lumina caldă a lumânării să le lumineze întunericul.

Singurătatea se ridică și ar vrea să plece. Dar parcă nu se îndură. Cine ar rămâne acolo dacă nu ea? Ea e ultima care a rămas. Au trecut pe la masa rotundă fericirea, speranța, negarea, furia, tristețea, acceptarea, iar acum a venit rândul ei.

Iar singurătatea se uită cu ochi mari și blânzi la suflet. Studiază trupul.  Îl vede clar și limpede, parcă l-ar lua în brațe. Nu îndrăznește.

Singurătatea își face cu stoicism datoria. Stă și nu zice nimic. Privește în gol, caută să înțeleagă de ce este atât de dorită. Atât de bine primită. N-a mai primit-o nimeni până acum cu brațele deschise. N-a mai așezat-o nimeni la masă și n-a mai ospătat-o așa de multă vreme cu atâta liniște.

Oamenii de obicei o iau când n-au altă opțiune. Nu și acest suflet care i-a deschis atât de entuziasmat ușa, a așezat-o la masă și a rugat-o să nu mai plece. Acest suflet care a implorat-o să vină mai des.

Iar acum este aici și se uită la jocul liniștit al umbrelor.

Nimeni nu spune nimic, nimeni nu aude nimic. Sunt doar gânduri care dansează pe tavan. Gânduri care se rostogolesc fără rușine. Îi vine să se ridice și să plece. Se uită la ușă de parcă ar aștepta un moment de neatenție.

De parcă așteaptă ca cineva să deschidă nenorocita aia de ușă și să poată țâșni afară. Să-i ia altcineva locul. S-a plictisit teribil. Nu mai suportă nici singurătatea atâta liniște și întuneric.

Ce n-ar da să poată evada. Să meargă într-un loc unde e mai mulă acțiune. Vreo inimă frântă, vreo dramă proaspăt dospită, ceva mai palpitant decât o lumânare și un pahar de vin. Și mai e și prost vinul. Musai să ia un antiinflamator după ce adoarme acest trup că sigur o va durea capul mâine dimineață.

Se uită la ceas. O criză în altă parte – oh, și ce palpitant e, dar tot nu se îndură să plece. E ceva ce o ține pe loc. Nu înțelege nici ea, dar alege să rămână orice ar fi. E ilogic, dar a învățat de mult că întrebările sunt degeaba.

Răspunsurile vin oricum când vor ele. Așa că stă și se uită la lumânare. Doar-doar va zice și acest suflet ceva, va face ceva că simte că o ia razna.

Dar sufletul stă vertical și rece. Zici că nici nu-i suflet. Oare ce să fie altceva?

Să ne recitim cu bine! 🌙

#eseu face parte dintr-o serie de texte scrise de-a lungul timpului regăsite într-un moment de respiro

Sursă foto