🦄 2024, anul în care am murit de câteva ori

Recunosc. M-am inspirat pentru titlu dintr-o carte, Anul în care am murit de Carmen Uscatu pe care am văzut-o în trecere. Înainte de a cataloga titlul drept sinistru, n-am să-i fac un disclaimer, ci vreau să reamintesc că moartea este singura certitudine în viață. Oricât de tare fugim de ea, moartea fizică tot ne prinde din urmă la un moment dat.

Prin prisma meseriei pe care mi-am ales-o, poate că mă întâlnesc mult mai des cu moartea. Am învățat să mă detașez, dar o parte din mine este atinsă de fiecare dată când o viață încetează. Poți să-ți dai ochii peste cap cu ce urmează să spun, dar aici în Franța, oamenii au înțeles cumva la nivel colectiv că moartea e ceva natural, drept urmare există protocoale și echipe medicale care decid când ne oprim din a mai spera. Când ne oprim din a mai trage de un pacient cu diverse tratamente și a-i oferi demnitatea și confortul să plece confortabil.

Primul pacient care a plecat așa a fost în prima gardă pe care am avut-o aici.

Un domn de 89 de ani cu multe boli care s-a decompensat prin salt tensional și acumulare bruscă a apei în plămâni (edem pulmonar acut). Am început tratamentul și am sunat medicul de gardă din reanimare conform protocolului. A venit o echipă formată din trei medici care au evaluat situația. S-au recoltat analize de sânge și s-a stabilit că dacă într-un interval relativ scurt de timp nu se întâmplă nicio modificare spre bine, vom începe suportul de confort. Parametrii nu au evoluat spre bine, așadar s-a decis să-l lăsăm în pace și să-i oferim confort.

Cum adică nu facem nimic? Uite, s-ar fi putut face aia și aialaltă. Doar că motivația echipei care l-a evaluat a fost pe cât de rece și tăioasă, pe atât de concisă și clară.

Câteva ore mai târziu, asistenta m-a sunat să declar decesul. Am fost extrem de contrariată, furioasă, n-am înțeles.

Având în vedere starea generală inițială, istoricul, comorbiditățile și întreg tabloul clinic și paraclinic, considerăm că pacientul nu  prezintă resursele necesare unei reanimării agresive de care ar avea nevoie.

Scurt și la obiect. Mi-a luat mult să procesez această întâmplare.

Așa cum m-a lovit povestea altui pacient la care am fost chemată să ajustez cocktailul de confort pentru că suferea. La nicio oră asistenta m-a sunat să declar decesul. M-am simțit vinovată pentru că eu cu mâna mea îi crescusem dozele. Era o doamnă de 85 de ani, diagnosticată cu cancer metastatic în fază terminală și cu soțul de 89 de ani care o veghea zi și noapte. Avea instalată în salon o saltea și dormea acolo.

Când am venit să constat decesul, eu plină de vină și de regrete, acel domn cărunt, înalt și ochi albaștri înlăcrimați, m-a luat de mână și mi-a mulțumit că am avut grijă de ea. Mi-a spus că a avut o suferință lungă și că în sfârșit se poate odihni în liniște. Mai zi ceva, Teodoro, că sufletul meu era bucăți.

Iar acestea sunt doar două întâmplări din gărzi diferite. Ar mai fi multe de povestit, dar cumva nu își au rostul. Cu siguranță altcineva care ar fi avut experiența mea ar fi tras poate alte concluzii. Că aici e magia și tragedia vieții. Crezi că uiți cu o altă persoană la același lucru, dar fiecare vede altceva.

Știam acest lucru, dar nu l-am priceput pe de-a întregul decât recent. Eram cu colegele la coada de intrare în impunătoarea catedrala din Strasbourg și admiram fațada contrazicându-ne pe o statuie. Colega se uita aproape în aceeași direcție cu mine, dar puțin mai jos. Ne-am dat seama după câteva minute bune că vorbim totuși despre chestii diferite. Doar părea că ne uităm la același lucru, nu?

Și mă întorc la titlu. 2024, anul în care am murit de mai multe ori.

Evident că nu este vorba despre o moarte fizică. Fiecare lucru prin care treci te schimbă, iar odată cu schimbarea vin și o moarte. Moartea celui care erai înainte pentru că inevitabil, sunt lucruri care marchează și creează un disconfort. Ceea ce știai acum câteva minute, poate fi spulberat ca și cum n-a existat. E tot un soi de moarte, nu?

Variante există, iar fiecare acționează cu resursele pe care le are în acel moment. Unii se complac în situație, declarându-se victime. Mi s-a întâmplat cutare lucru, am avut ghinion, cineva mi-a făcut cutare și cutare, nu meritam asta. Lista poate continua. A pune vina pe un lucru extern e atât de uman și ușor. Pentru că oricum te simți ca naiba, oricum schimbarea e dificilă și vine la pachet cu mult necunoscut, automat frică.

Doar că aici e șmecheria, cel puțin din perspectiva mea. Dacă oricum ai murit și a venit schimbarea cu tot un oarecare grad de disconfort, pe lângă varianta de victimizare, poți să alegi să te uiți la contribuția ta în această moarte. Sigur că poate ești un om minunat care nu merita ce i s-a întâmplat, dar cum ai ajuns aici? Care au fost acțiunile tale care au încurajat ce ți se întâmplă?

Și de aici, cred, vine adevărata moarte, căci e o moarte a orgoliului.

Să fii suficient de sinceră cu tine și să zici, da, ne-am certat pentru că avem perspective diferite, însă am contribuit și eu la asta prin faptul că, poate, n-am spus la timp ce aveam de spus, m-am complăcut. Sau poate n-am fost destul de clară. Sau poate sunt confuză. Da, am fugit din acel loc pentru că nu am știu să fac să-mi fie mai bine. Sau nu era locul potrivit. Oricare sau este perfect în regulă. Pare greu, când de fapt e atât de simplu.

Nu este despre cine are dreptate sau despre cine greșește. Că fiecare avem ale noastre bune și rele. Cred că este despre cum te poziționezi tu și dacă poți sau nu să îți omori orgoliul. Că moartea asta despre care trăncănesc aici, este și ea o alegere. Exact ca victimizarea. Exact ca preluarea întregii vini asupra ta. Da, s-a întâmplat așa pentru că x și y, dar care au fost factorii care au contribuit?

Iar la final, rămâne să pui în balanță cât și până unde îți lași orgoliul să moară. Cât și până unde vezi contribuția ta și cât de importantă e acea situație pentru tine. E clar că timpul și evenimentele nu pot fi anulate. Fiecare om, fiecare întâmplare face parte din tine și te modelează în cea care ești fix în acest moment. Dar mi-a spus mie o amică într-o conversație banală că orice are soluție pe lumea asta, mai puțin moartea (fizică, evident).

Cred că scopul final al vieții nu este fericirea, euforia aia la care visăm cu toții.

Sigur, ar fi foarte frumos să vină cineva și puf sufle toate problemele și durerile noastre. Suntem oameni mari, venim dintr-un context destul de bolnav emoțional și avem datoria față de noi să ne salvăm singuri. Cum, unde și când? Nu există o comisie care să decidă asta în locul nimănui.

Nu există nimeni care să îți ofere confort când treci printr-o moarte de orgoliu. Și nu e deloc trist, nu e nici despre singurătate. Este despre cine alegi să fii într-o lume plină de străini. Și ce ne aduce împreună până la urmă? Fix această capacitate de-a echilibra orgoliul.

Cam așa pot rezumă acest 2024.

A fost despre multe schimbări pe toate planurile, a fost greu, cu mult disconfort, cu multe palme peste ochi și câteva decese serioase de orgoliu. Am greșit și n-am greșit, am fost zână și vrăjitoare în unele povești, am fost mult uneori și prea puțîn alteori. Mi-am fost cea mai bună prietenă și cel mai mare dușman. M-am urat și m-am certat cel mai mult, dar parcă m-am luat și mai mult în brațe. 

Și dacă e ceva ce-mi doresc pentru anul care urmează, este să rămân cel puțin la fel de curajoasă și să spun mai des într-o formă mai blândă ce mă doare. Iar în același timp să mă uit mai mult la lucrurile bune și frumoase din viața mea, la oamenii care au venit și au rămas și să las morții în pace. Gata, suficient cu tot ce a fost. Toate fac parte din mine, m-au modelat în cine sunt, iar pentru toate sunt recunoscătoare. Și până la urmă, cred că asta e magia vieții.

Pentru tot ce a fost, este și va fi.

Să ne recitim cu bine! 🦄