🇫🇷 Jurnal de Franța / prima lună

Cumva a trecut și prima lună aici. Mă rog, e ceva mai mult decât o lună. Am simțit și n-am simțit cum a trecut. Pare ca și cum timpul s-ar dilata. Zilele sunt mai lungi. La fel și nopțile. E vară, e cald și mult vânt. Poate că e orașul mai mic, poate că e spitalul mai liniștit. N-am momentan termen de comparație.

Cert este că undeva după a doua săptămână după ce am ajuns aici și am procesat ce mi se întâmplă, m-a luat în brațe o veche prietenă – anxietatea. Și a venit neinvitată, pe nesimțite de-a dreptul. S-a strecurat subtil printre treburile zilnice.

Și a început Dar ce faci tu aici? TU chiar ești în stare să faci asta? Uite, ai lăsat tot în urmă… Plutești prin viață. Acum chiar ești singură, n-ai pe nimeni aici. Nu-i pasă nimănui de tine. Care univers? Care prieteni? Care dragoste? Păi ce, tu abia legi două cuvinte, și vrei să ce? Ești o impostoare. Pe cine crezi tu că păcălești?

Și tot felul de astfel de gânduri. N-am avut timp să mă simt nici măcar o clipă singură pentru că o aveam cu mine.

Am explodat și m-am certat cu cine îmi era cel mai aproape aici și acasă. Am fost urâtă. De ce? Pentru că asta face anxietatea din om. Sabotează orice. Sigur că într-o relație indiferent de natura ei sunt două persoane. Îmi pare rău și în același timp trebuie să accept această parte din mine. Aici e provocarea de fapt. Să accept că oricât lucrez la asta, anxietatea asta a mea va da pe afară uneori.

Îmi sunt acum cea mai bună prietenă și-mi spun să nu mă judec atât de tare. Mă iau în brațe și și-mi zic că e un drum cu dublu sens. Poate voi primi ocazia să-mi cer iertare și să mă explic. Poate nu, doar timpul va cerne acest lucru.

Apoi, mai sunt oamenii pe care i-am cunoscut aici. Tot români, tot tineri ca și mine care au fugit aparent de un sistem de sănătate românesc defect. Dar care, însă, la un pahar de vin și o discuție mai suflet la suflet, recunosc și știu conștient că au fugit de mult mai mult de atât. Și e înspăimântător să auzi aceste lucruri. Ajungi în conjuncturi cu oameni care, poate altfel, nu i-ai fi cunoscut și cu care nu ai fi relaționat.

Cu toții am făcut-o pentru că cerem mai mult de la viața și de la noi.

Ca profesioniști și ca oameni. Iar acest lucru te trece printr-un soi de iad, de purgatoriu emoțional. Inevitabil îți ridici întrebări nu neapărat despre persoana ta în sine, ci despre alegerile tale. Despre cine ești și cine vrei să fii. Despre ce te ține pe loc și unde vrei să ajungi. Despre cine contează cu adevărat.

Mi-a povestit o româncă de aici că în primele două luni se simțea atât de singură, dar în același timp nu voia să vorbească cu nimeni de acasă mai mult decât strictul necesar. Voia să uite tot ce înseamnă România, tot ce înseamnă acasă. Simte că înflorește aici și că poate să fie exact așa cum simte. Îmi spunea că a plâns non-stop zile și nopți la rând.

Pentru un alt coleg viața de aici e un exil. Îi lipsesc orașul natal, familia, iubita, dar în același timp nu s-ar mai întoarce pentru că nu știe cum s-ar mai putea adapta cu viața de acasă.

Am un alt coleg care s-a izolat complet de toată lumea. O altă colegă care ar vrea și n-ar vrea să se întoarcă. Îi e dor și nu-i e dor.

E un confort în a fi printre străini care te obligă să stai tu cu tine. Să fii cine ești cu adevărat.

Că oricât de efemere și de conjunctură ar fi relațiile pe care le legi aici, oricât de intime sau nu ar fi discuțiile pe care le ai cu acești străini de care te leagă limba maternă și același sentiment de rătăcire atât de mult căutată, tot ajungi să te întorci la cine ai fost acasă. Să te gândești, să cântărești deciziile pe care le-ai luat. Se cern multe lucruri tocmai pentru că nu există această presiune a lui a fi cine se așteaptă alții de la tine să fii.

Și oricât de greu sau nu s-ar simți acest lucru, oricare sunt răspunsurile pe care le caută fiecare, îți schimbă perspectiva. Îți dau un sens de libertate. Sub umbrela lui sunt departe, sunt ocupată se cern multe relații de orice natură. Ceea ce nu mi se pare rău și cu atât mai puțin dramatic.

E un lucru atât de egoist și în același timp atât de eliberator în ciuda luptei pe care o duce fiecare cu sine. Și e atât de multă liniște în tot acest război. Mai sunt și atâtea lucruri de văzut, de gustat, de încercat.

Nu știu ce-mi va aduce acest nou capitol, știu doar că am fost suficient de curajoasă să vreau să aflu pentru mine și pentru tot ceea ce cred.

În ce cred, în cine cred. Oricât de dezorientată și confuză m-aș simți acum, aș lua-o de la capăt cu tot și toate. Iar călătoria asta în sine este o adevărată aventură. Fără planuri, fără așteptări, fără presiune. O aventură foarte raw pentru mine pe care nici măcar nu știam cât de tare mi-o doresc de fapt.

Să ne recitim cu bine!