🇫🇷 Jurnal de Franța #coucou

Acum aproape două luni, scriam că am tras cu praștia după lună. Nu m-a băgat nimeni în seamă, dar nu atenția a fost intenția acelui articol. A fost genul de postare dintr-o zi pe care n-am vrut să o uit. Habar n-aveam dacă se va întâmpla sau nu, dar mi-am zis că e important.

Așadar, acum că s-a întâmplat, pot să povestesc aici. O să încep de la Adam și Eva așa cum îmi încep toate poveștile. Nu știu, mi se pare mereu că a pune o poveste într-un context e foarte important. Dar hei, dacă nu-ți convine, ești liberă să citești altceva.

Încă din generală (haha, am zis că de la Adam și Eva, da?) am participat la tot soiul de schimburi de experiență. Majoritatea în Germania, o parte în Ungaria. Am călătorit mult și cu echipa de dansuri din care am făcut parte. Apoi, a venit facultatea și în cei 6 ani lungi și lați, n-am fost aproape nicăieri altundeva decât în vacanțe.

M-a încercat la un moment dat ideea de a pleca cu Erasmus.

Ba chiar am aplicat, însă am obținut ceva loc prin nordul Poloniei și mi-a fost prea teamă să plec singură. Aș fi vrut Germania sau Austria, poate Elveția fiind vorbitoare de limbă germană. Nu s-a putut, n-am fost eu suficient de pregătită pentru acest lucru.

M-a mai încercat și ideea de a pleca în State cu Work&Travel, însă n-am avut cu cine. Și baș să merg peste ocean câteva luni singură cuc, meh. Așadar, ca orice român adevărat, mi-am spus nu e momentul, atât s-a putut acum.

În urmă cu vreo 2 ani, îmi amintesc că eram foarte supărată pe job. Îmi plăcea și nu-mi plăcea la spital. Munceam pe rupte, dar parcă nu învățam nimic. Colegii mai mari mi-au spus că e criza anului 2 – dacă chiar există așa ceva. Cumva momentul în care așteptările mele se loveau de realitatea sistemului medical românesc. Că deja după un an și ceva, începi să te obișnuiești, să vezi cu merg lucrurile și să-ți descoperi frustrările. S-a aprins atunci un bec undeva în întunecimea minții – vreau să plec pe stagii în străinătate.

Dar unde? Că e complicat. Era și mai complicat pentru că mă legasem cu o rată la apartament și încă una la un aspirator. Nu râdeți, n-am zis că-s mereu deșteaptă. S-au aranjat lucrurile de așa natură, încât am putut să merg la Paris pentru două săptămâni. Atunci am luat pentru prima oară contact pe viu cu Franța.

M-am întors acasă și mi-am văzut de viață.

Mai cu o frustrare azi, mai cu o bucurie mâine, mai cu ceva interesant. Pe ici, pe colo mă simțeam plafonată. Simțeam dorința de a pleca, dar nu mă vedeam făcând acest lucru.

Cumva însă, în toamna anului în care m-am întors de la Paris, am început să iau ore de franceză. Nu că eram chiar tufă de Veneția, dar adevărul este că în liceu am urât cu spume această materie. Scuze, madame, dacă vei citi aceste rânduri, dar chiar nu mi-au plăcut orele dvs.

Am luat ore câteva luni, am mai făcut pe Duolingo (maxim îmi place aplicația) și cumva să zicem că s-a mai lipit ceva.

Să derulăm un an și ceva și revenim la luna mai a anului curent. Veneam după o iarnă și o primăvară în care am muncit pe rupte. În majoritatea timpului nu m-am plâns, însă nici nu m-am simțit apreciată la locul de muncă.

Nimic străin în a munci în sistemul românesc de sănătate. Cu toate acestea, era prea mult. N-a fost nicio criză, nicio dramă în acest sens, pur și simplu mi-am dat seama că merit să îmi dau o altă șansă. Măcar să încerc. Era așa o chestie de acum e momentul.

Nu știu dacă are sens pentru tine, dar pentru mine totul s-a legat în timp ce conduceam spre casă de la spital după o zi nu prea drăguță. Ascultam Taylor Swift – i can do it with a broken heart. Și chiar auzeam versurile. Mă gândeam că sunt în punctul în care nu mai sunt broken hearted, că sunt suficient de mare și de independentă încât să îmi ofer o altă șansă. Sau, cel puțin, să încerc. Nu știam exact ce șansă, dar voiam altceva.

Am început prin a-mi aranja finanțele.

A fost o piatră de moară în decizia de a pleca. Și ca să vezi, toate s-au aranjat foarte lin. Mi-am refinanțat creditul trecând de la dobânda uriașă, la o dobândă fixă mult mai digerabilă. Am rezolvat și aspiratorul, am cumpărat și ceva chestii pentru grădină. Mi-am zis că dacă tot va fi o vară lungă, măcar să am de unde privi stelele când mă voi coace de cald.

Hop, dar ce să vezi, am reușit de am cumpărat și un aer condiționat. Nu știu cum am rezistat două veri fără, dar am fost foarte bucuroasă că nu voi crăpa de cald din nou.

Și, cel mai important, mi-am spus că dacă tot am o perioadă în care sunt pe val cu norocul și manifestările, de ce să nu trimit și ceva scrisori de intenție pentru a lucra la un spital din Franța?! Atunci, pe 14 mai, am trimis 3 e-mailuri.

Context la context. În Franța, rezidențiatul este împărțit pe semestre. Acestea încep în mai și în noiembrie. Așadar, când am trimis acele 3 e-mailuri fiind deja început de semestru, speram să primesc răspuns pentru noiembrie.

Lucru care s-a și întâmplat de la spitalul din Marsilia. Într-o oră mi-au răspuns și mi-au spus că pentru semestrul de vară toate locurile sunt ocupate, dar că, dacă vreau, ținem legătura pentru noiembrie. Zis și făcut. Deja mă felicitam pentru decizia de a-mi cumpăra aer condiționat și mobilier în grădină și mă vedeam împachetând o tonă de chestii pentru o iarnă pe Coasta de Azur.

Chiar vorbeam cu o prietenă căreia îi spuneam că ar fi foarte cool să-mi răspundă și unul dintre spitalele mai mici.

O altă fisă băgată în tonomatul Universului. Nu de alta, dar parcă mi-ar fi prea greu din prima într-un centru mare. Am trimis cele 3 mesaje, am primit un răspuns, am scris articolul pe blog și mi-am văzut de viață.

O săptămâna mai târziu, îmi sună telefonul cu No ID caller. Aproape că nici n-am răspuns. Cine Doamne sună în 2024 cu număr ascuns?! Răspund totuși. La celălalt capăt al firului, un domn cu o franceză fluentă. Se prezintă, îmi spune că a primit emailul meu și că ar fi încântat să mă primească din această vară pe stagiu. Conversația s-a încheiat cu dar când poți să vii? Două zile n-am zis nimănui nimic. Nu prea îmi venea să cred ce se întâmplă. Că mi se întâmplă.

Au urmat 2 săptămâni de așteptare, mailuri și acte. Exista totuși o problemă – ei mă așteptau de vara aceasta, dar nu îmi puteau oferi cazare. Nicio problemă, am zis, iau chirie. Pune-te, Teodoro, și caută. Și am căutat de mi-au ieșit ochii ca la melc. Nu că n-aș fi găsit, doar că e foarte complicat cu chiriile cel puțin în Franța. Toți proprietarii caută chiriași pe o perioadă de cel puțin un an.

Am apelat la agenții imobiliare, grupuri de Facebook, la site-uri de mică publicitate. Nimic. Ba chiar găsisem ceva locuri libere ale spitalului în internatul dedicat rezidenților și în cazările din afara internatului. Însă administrația mi-a comunicat că da, știm, dar nu te putem ajuta. Pe principiul am vorbit, s-a rezolvat, nu se poate.

Aproape că n-am mai plecat nicăieri.

Mi-am zis că, no aia e. Vedem ce se petrece din toamnă. Doar că Universul a zis, nu domnișoară, atâta m-ai frecat la cap cu manifestările tale, că te duci acum. Și uite așa, de azi pe mâine, s-a eliberat un loc pe care l-am primit cu fix 5 zile înainte de plecarea programată. Cumva știam că se va rezolva.

Șoc și groază, chiar plec. Mi-am luat mama și mătușa, le-am suit în mașină și am pornit să facem peste cei aproape 2.000 km. M-aș fi dus și singură, dar unde mai era toată distracția?

COUCOUUUU

Și uite-mă în această splendidă zi de duminică scriind acest interminabil articol. Încă nu-mi vine să cred că sunt aici și că am făcut acest lucru. Și mai tare mă surprinde cât de natural s-au așezat toate lucrurile.

Locuiesc foarte aproape de spital într-un complex rezidențial. Am o colegă de apartament franțuzoiacă, dar care a făcut facultatea în România. Am camera mea și împărțim baia, sufrageria și bucătăria. Îmi place pentru că e luminos.

La spital momentan nu fac mare lucru.

Consum multă energie să înțeleg ce mi se spune și să mă exprim în așa fel încât să mă fac înțeleasă. Ce pot să spun deja, este că îmi plac ordinea și liniștea din spital. Toată lumea știe ce are de făcut, totul e organizat.

Vizita pacienților și externările se fac dimineața, iar după pauza de masă internările și alte explorări programate. Nu aleargă nimeni prin spital, oameni sunt calmi. E curat și aproape fiecare pacient are infirmiera lui.

Sunt probabil și multe minusuri, că niciun sistem nu e perfect. Momentan nu le-am descoperit și sper să mai dureze un timp până o voi face. Cert este că lumea spune mult mai des te rog și mulțumesc. Și nu mi s-a mai întâmplat de mult, dar plec de la muncă zâmbind chiar dacă nu am făcut mare scofală.

Sigur că probabil e euforia unui nou început, dar mă bucur că am avut curajul să fac acest pas.

Să ne recitim cu bine! 🇫🇷

L.E. N-am scris toată povestea ca să mă laud. Ci ca o încurajare pentru cine are nevoie.