5/12 Despre relații și alți demoni
Normalitatea este un mit. O spune și Gabor Mate într-o carte destul de greu de citit, dar care merită fiecare minut alocat. Poți comanda cartea aici dacă nu o ai deja în bibliotecă. Ce poate e normal pentru tine, pentru mine e total ieșit din comun. Că fiecare venim cu o istorie unică, un bagaj de amintiri, emoții și întâmplări care ne-au format și ne-au adus în acest punct. Cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb un lucru – dacă suntem atât de diferiți, cum reușim ca ființe să legăm relații indiferent de natura lor.
Din fericire, nu mai sunt adolescentă să cred că relațiile curg de la sine.
Cele mai frumoase și valoroase nu țin doar de noroc, ci de multă muncă, înțelegere și acceptare în spate. Iar acest lucru vine cu timp. Nu e mai niciodată jumi-juma, uneori mai e cu spațiu, alte ori cu vulnerabilitate, intimitate fizică și emoțională și multe alte lucruri care fac de altfel fiecare relație specială și unică în felul ei. Că felul în care relaționez cu cineva poate fi doar similar de modul în care relaționez cu altcineva, niciodată la fel.
Așadar, plecând de la această premisă, și anume, unicitatea fiecărui individ și a fiecărei relații, există și un numitor comun?
Omul vrea să fie iubit. În lipsa iubirii, admirat. În lipsa admirației, temut. În lipsa fricii, disprețuit și atât. Vrea să trezească un sentiment, de orice fel. Sufletul se cutremură în fața uitării. Vrea contact cu orice preț.
Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, F. Backman
Consistența unei relații are nevoie de întreținere. Că nici intimitatea, nici acceptarea, nici nimic nu vine de la sine (din păcate). Avem nevoie de ele, avem nevoie ca ființe sociabile ce suntem (și mai ales în momentele în care ne simțim mult prea puțin sociabili), iar ele au nevoie de timp. Însă timpul nu se măsoară în cantitate, ci în calitate. De aceea, de multe ori, o interacțiune bună fie ea și de numai cinci minute de unde ne luăm fix ce avem nevoie, este net superioară orelor în care zicem și auzim, dar de fapt nu spunem și nu ascultăm nimic.
Iar ca să ajungi aici cu cineva, drumul e anevoios.
Că de cele mai multe ori e despre tine și mai puțin despre interlocutor. Nu cred că există o rețetă a succesului în acest sens. Așa cum nu poți obliga pe cineva să te asculte, să te înțeleagă, chiar și dacă îți alegi cele mai potrivite cuvinte. Poate acolo nu există spațiu pentru ce ai tu de spus. Sau poate este peste puterea aceluia de a înțelege. Reversul medaliei este la fel de valabil. De foarte multe ori mi s-a întâmplat ca cineva să-mi spună ceva și să nu pricep de fapt ce voia să zică, deși o spunea cu cele mai simple cuvinte. Poate am înțeles mai târziu sau poate nu am înțeles niciodată.
Există totuși câteva lucruri pe care putem alege să le facem pentru a ne ușura viața relațională și cred că sunt valabile indiferent de context. Nu sunt ideile mele, ci sunt adunate de la diverși, însă mi s-au părut bune și încerc atât cât pot să mă țin de ele. Așadar, a voastră ”guru” Mateoc vă invită la rumegat.
Rămâi în contact.
Nu zice nimeni să fie zilnic, dar măcar din când în când. Îmi imaginez contactul ăsta ca pe o pâlnie. Cel puțin așa funcționează la mine. Cu cât mai apropiată mi-e persoana, cu atât mai mult vreau să fiu implicată în viața ei. N-am nevoie să știu ce face la fiecare pas, dar personal mă simt inclusă în viața cuiva atunci când decide să-mi spună ce planuri are, ce decizii a mai luat, pe unde pleacă și așa mai departe. Ceea ce mă duce la punctul doi.
Fii curios despre ce se petrece.
Cu cât îmi ești mai apropiat, cu atât sunt curioasă de viața ta. Nu pentru că a mea nu e interesantă, ci pentru că vreau să mă lași să mă bucur sau să plâng cu tine, să fiu parte din ea.
Fii acolo atunci când e nevoie de tine.
Sunt fix o mână de oameni pentru care aș face orice în viața asta și aștia sunt acolo de mult. Cu ei am trecut prin bune și rele și îmi e clar că poate-i nu reciproc, dar așa știu să iubesc. Ce fac ei cu treaba asta, e problema lor. Iar pentru toți restul, merg pe principiul că dacă pot să ajut, o fac fără nicio așteptare. Dacă pot să ușurez viața cuiva, o fac fără ezitare. Face parte din mine și e un lucru pe care nu aș vrea să-l pierd. Mi-am luat-o de multe ori în freză pe această temă, dar am și primit înzecit.
Așadar, pentru mine e pur și simplu o normalitate pe care o aveam, dar am și cultivat-o și crescut-o în timp. Acest fii acolo are o paletă largă de nuanțe. Poate începe de la o vorbă bună și poate ajunge până la acțiuni palpabile. Și mai e un truc aici – fii acolo cu ce are omul ăla nevoie. Că dacă cineva îți cere spațiu, faptul că-l călărești ca să fii acolo, ei bine, cam dai cu mucii în fasole. Nu e suficient să auzi. Ca să poți cu adevărat să fii acolo, ai nevoie să asculți nu pentru a răspunde, ci pentru a înțelege.
Arată devotament prin cuvinte și acțiuni.
Atașamentul sincer față de o persoană pentru mine se traduce automat în loialitate. Iar această loialitate înseamnă că-mi doresc să fiu un spațiu, un cineva, cu care acea persoană să se simtă suficient de în siguranță pentru a putea fi ea însăși. Ceea ce înseamnă că îmi asum atât părțile bune, cât și părțile mai puțin bune.
Cu toate acestea, lipsa de respect nu cred că are nevoie de toleranță. Adică dacă îmi e drag de tine, te respect, îți sunt loial și fac fix ceea ce spun că fac. Sau cel puțin încerc. Că sunt unele momente și contexte care te strâng cu ușa și mai dai și cu bățul în baltă. Și mai sunt și alte momente când poate n-ai chef că nu ești în cea mai bună formă. Așa că mai bine ești sincer și spui lucrurilor pe nume. Iar acest lucru, din perspectiva mea, se leagă tot de devotament și respect. Uneori are și minciuna rolul ei, dar tot dolofană și cu picioare scurte rămâne.
Ține-te de cuvânt, planuri și promisiuni.
Iar dacă nu poți, revin la ce am spus mai sus. Nu spune și nu fă lucruri care nu se aliniază cu gândurile și sentimentele tale. Că toate costă și se plătește de cele mai multe ori în nefericire și dezamăgire, dezgust, dispreț și alte cuvinte negative care încep cu d.
Fii stabil tu cu sentimentele tale. Nu juca jocuri, nu dispărea fără să anunți.
Că de hrană pentru orgoliu avem nevoie, însă poate că acele relații valoroase nu merită așa ceva – să lași orgoliul să preia controlul. Adică dacă omul ăla îți cere să-i spui, să-i arăți că are el un moment, fă-o. Nu te costă nimic. Ba, te costă mult curaj dacă vrei. Că nu-i ușor să-ți pui inima pe tavă.
Nu știu dacă acestea sunt doar așteptările mele sau sunt doar niște reguli de bun-simț. Și poate că nu toate funcționează. Nu cred totuși că e nici greșit să numim cele mai sus un numitor comun al oricăror relații. Că nu mai suntem nici unii copii, deși mulți avem copilul din noi care plânge de neiubire. Poate nu chiar neiubire, ci mai degrabă lipsa unui traducător al iubirii pe înțelesul lui.
Și pentru că suntem adulți responsabili și asumați, cred că fiecare are datoria să traducă pentru copilul din el diferitele forme de iubire pe care le receptează. Doar că oricât de romanitcă-mi place mie să fiu, iubirea singură nu construiește o relație pe termen lung. E un drum cu dublu sens. Un bulevard cu șine de tramvai, pe alocuri gropi și multe sentimente, poate chiar gânduri (fără sens în multe cazuri) pe care alegi să mergi cu cineva. Uneori mai mult, alte ori mai puțin. Îmi place să cred că sinceritatea n-a stricat niciodată o relație bună, doar a întărit-o chiar dacă adevărul ustură pe alocuri. Pe de altă parte, sinceritatea are și ea timpul și locul ei.
Complicat, nu-i așa?
Să ne recitim cu bine!