🎈 Urâtul revine în discuție

Urâtul a mai fost subiect de gând pe aici. Mâna sus dacă-ți mai amintești de amfiteatrul hidos. Am scris fix acum doi ani despre și am pornit o întreagă filosifie de la el. Așa mai fac câteodată. Am recitit gândul într-o noapte fără somn.

Doar că urâtul nu are ce să caute în viața nimănui. Tocmai pentru că e parșiv, iar cu timpul îți va deveni drag, căci te vei regăsi în imperfecțiunile lui. Vei perpetua urâtul în cotidian până te va mutila și te va desfigura, până va face parte din tine. El trebuie lăsat liber și păstrat doar în amintiri. Sau poate…

Doi ani mai târziu nu s-a schimbat absolut nimic. În amfiteatru mă refer, căci în perspectivă s-au schimbat foarte multe lucruri. Mă debarasez rapid de acel ”sau poate…”. Îl reneg complet și acum zic așa – chiar n-ai de ce să accepț urâtul în viață. Urâtul nu are niciun farmec aparte. Urâtul e urât oricât de mult potențial ar avea.

Când personalizez acest urât mă refer la acel ceva sau cineva care îți displace, care îți provoacă repulsie moral sau fizic. Poate ce urât pentru mine, e frumos pentru tine și sigur că există nuanțe, dar nu prea multe.

Corpul nu minte niciodată. Vei ști mereu exact în ce punct te afli într-o anumită situație indiferent de natura ei. Dă-ți voie să simți, să asculți și să înțelegi ce mesaje îți transmite coprul tău. Că de nenumărate ori e mult mai deștept decât tine. Prost ești tu că ai o incredibilă capacitate de a te minți din motive absolut iraționale și frici neexplorate. Și nu te mutilează urâtul în sine, te mutilezi tu ca să te potrivești undeva unde nu ți-e locul.

Pentru că oricât de apetisant poate părea un loc urât, un om urât*, prețul pe care-l plătește oricine care se complace în acest urât este enorm și se plătește în rate. În fiecare zi dai o parte. Într-o zi mai mult, în alta mai puțin.

Că urâtul e ca un cămătar. Îți dă zece și îți cere înapoi o sută, dar îți ia prin învăluire.

Parșiv am stabilit de mult că este. Începe să-ți fure visele, dorința de a face, dragul de a fi. Picătură cu picătură se face un ocean de întuneric care-ți stinge lumina și nu-ți mai arată calea. Și uite așa, încet și sigur te pierzi pentru că tu ești un om frumos care se mutilează să se potrivească în acest urât. Nimeni nu merită să-și facă asta.

Urâtul nu se schimbă. Urâtul trebuie pensionat, concediat, trimis la psiholog, demolat și reconstruit. Altfel, nu va fi decât o altă gaură neagră. N-are ce să-ți fie drag. Urâtul e ca un cancer care trebuie tăiat până la țesut sănătos, iradiat și ucis cu medicamente fără milă. Dacă nu, te va ucide el pe tine.

Cum unele lucruri rămân la fel, mai bine pleci tu. Că nu mai ai nici 20 ani și crezi că poți schimba lumea. Judecând realist, singura atitudine corectă este să pleci. Să-ți regăsești visele, dorința de a face și dragul de a fi și toată lumea-i câștigată. Viața e prea scurtă, prea frumoasă și uneori mult prea complicată să te schingiuești tu cu mânuța ta. Îți zice sora ta care-i expertă în asta.

Să ne recitim cu bine! 🎈

*omul urât nu în aspect, ci în a fi.