⛅ Când simți că nu-ți găsești locul

Mă simt expertă în acest subiect pentru că toată viața mi-am căutat locul. De când mă știu, am simțit că nu mă potrivesc nicăieri. Că sunt prea altfel decât majoritatea – în gânduri, idei, fel de a iubi, mod de a vedea lumea, în orice. Cu cât am încercat să mă amestec mai tare în mulțime, cu atât mai departe am fugit de mine.

N-am știut acest lucru mult timp. Toată fuga asta spre a mă potrivi undeva, lângă cineva, nu mi-a adus decât o foarte mare prăpastie între cine eram de fapt și ce simțeam. Probabil că pentru multă lume ce zic aici nu are sens, căci nu te învață nimeni cum să stai tu cu tine. Nu te învață nimeni cum să te alegi pe tine fără să fii egoist, fără să te simți vinovat sau rușinat.

Tu cu tine stai mereu, în fiecare secundă din toate pe care le respiri.

Te modelezi după oamenii care te înconjoară. Într-o oarecare măsură simți că vrei să fii parte din ceva – o familie, un colectiv, un cuplu. E în natura umană că doar știm deja că suntem ființe sociale.

Dar cum să fii parte din ceva când tu te uiți în jur și te simți atât de diferit? Când constant simți că nu-ți găsești locul?

Cred că locul acela pe care îl cauți, pe care cu toții îl căutăm la un moment dat, ești chiar tu.

Cel puțin pentru mine așa a fost și în continuare este. Am pornit această călătorie cu o întrebare pe care mi-am pus-o obsesiv – cine sunt? Apoi, după ce am crezut că am răspuns la ea, m-am întrebat – de ce sunt așa cum sunt? Pe urmă am încercat să înțeleg. Iar aceasta înțelegere nu a făcut decât să naște mai multe și mai multe întrebări. Am citit, am căutat, am întrebat, am discutat, am stat cu oamenii din viața mea, m-am uitat la filme și seriale încercând să-mi răspund la întrebări.

Până când toate întrebările, toată căutarea s-au transformat într-o neliniște profundă care m-a extenuat. Fizic și psihic am fost o legumă câteva săptămâni. M-am consumat atât de mult pe acest subiect de parcă îmi eram cel mai mare dușman. Și la un moment dat, totul avut un sens.

Nimeni n-avea să-mi dea răspunsurile pe care le căutam.

Ele erau de fapt în mine. Așa că am încercat să fac cu mine exact ce face cea mai bună prietenă pentru mine. Să mă ascult, să mă iau în brațe, să mă cert – dar nu prea tare. Să-mi dau voie să fiu tristă, să plâng și cel mai important – să le dau voie oamenilor care mă iubesc să fie parte din această călătorie. Pentru că această călătorie nu e despre a fi singur, că vindecarea asta merge de unul singur până la un punct.

Magia se întâmplă în momentul în care le dai voie și altora să ia parte la ea. Când îți dai voie să simți cât ești de iubită de fapt cu toate lucrurile nasoale pe care le gândești și le crezi despre tine. Pentru că ești atât de iubită, dar în același timp îți este atât de frică pentru că simți că nu meriți.

Pentru că cine alege să rămână lângă tine după ce te-a văzut dezbrăcat de toate straturile pe care le punem pe noi când ieșim în lume, știe în ce se bagă. Vrea să fie acolo și când e soare, dar și când plouă. Era o chestie pe net care mi-a plăcut mult:

Nu e corect să împărțim doar zilele însorite, când viața are și ploi și ninsoare și de toate.

Sau ceva de genul oricum. Poate că nu sunt foarte mulți oameni cu care poți să fii exact cum ești, cu care poți să împărtășești cele mai adânci frici, cele mai sumbre scenarii, cele mai aiurea chestii pe care le simți sau le gândești. Însă fix acei oameni sunt cei care te vor sprijini să-ți găsești locul. Să te găsești pe tine. Și de cele  mai multe ori, nici n-au habar câte îți oferă de fapt.

Așadar, când simți că nu-ți găsești locul, întoarce-te la tine.

La copilul care zace acolo în sufletul tău și întreabă-l ce-i lipsește. Și răspunsul va fi mereu același – îmi lipsește iubirea pe care să o înțeleg, iubirea pe limba mea. Apoi, tu, adultul, fă în așa fel încât să i-o oferi.

Fii prietena ta cea mai bună pentru tine. Fii iubita ta. Fii mama ta. Fii șefa ta. Lasă oamenii care vor să fie în viața ta, să fie acolo. Oferă-le disponibilitate, timp, afecțiune și iubire, pentru că ea se va întoarce la tine.

Oferă chiar și când crezi că n-ai nimic de oferit. Oferă mai ales atunci când simți că ești gol. Pentru că atunci oferi de fapt cel mai mult. Oferă fără să aștepți nimic la schimb, fără trucuri ascunse. Doar oferă. Promit că se va întoarce înzecit. Oferind celor care ne iubesc, ne oferim nouă.

Ne vindecăm în relații.

Primim iubire de peste tot, în toate formele, doar trebuie să-i dăm o șansă să ajungă la noi. Să învățăm să o descifrăm pe limba noastră. De când am început să practic acest exercițiu, să ascult și să înțeleg ce spun cei din jur, m-am relaxat. Încerc să mă privesc prin ochii lor, a celor care mă iubesc pe bune, atunci când simt că mă sabotez singură.

Vor fi mereu oameni care te vor ține pe loc, care te vor trage înapoi, care te vor costa prea mult și care pur și simplu nu vor vedea câte ai făcut pentru ei. Și cred că ai nevoie și de astfel de oameni în viață până vei învăța într-un final că încă ai timp, încă ești bogat în iubire și emoții și că este suficient să știi câte ai făcut tu pentru ei. Iar toate astea nu știrbesc cu nimic cine ești tu cu adevărat. Acest lucru e tot ce contează.

Poate că nu o să ne găsim niciodată locul cu adevărat. Dar poate nu este despre a-ți găsi locul. Ci poate este despre călătorie în sine. Despre oamenii pe care-i alegi să le dai voie să fie lângă tine și care, la rândul lor, te aleg indiferent cât de lin sau abrupt e drumul, indiferent dacă ești fericită sau tristă pentru că te-au văzut dincolo de tot întunericul tău.

Să ne recitim cu bine! ⛅

P.S. Recomand aici un articol foarte fain scris despre cât de în regulă este să trăiești viața pe care alții nu o înțeleg.