💭 Dor de ceva ce n-am avut de fapt niciodată
Am citit articolul Dianei Cosmin despre biografia Geenei Davis și m-a răscolit. Nu articolul în sine, deși mi-a plăcut mult. M-a răscolit un vechi dor și anume acela de a scrie. Însă nu cum scriu acum – pe apucate și gânduri personale, perspective și altele ce le regăsești aici pe blog.
E practic un dor de ceva ce n-am avut de fapt niciodată – libertatea și curajul de a face din scris o adevărată pasiune, o carieră. M-am dus imedat la un articol pe care l-am scris acum 4 ani Ce a rămas după ce nu am mai devenit jurnalist.
Visul s-a spulberat între timp. Deși recunosc că, acolo în cutia cu dorințe ferecate, stă cuminte această mică ambiție. Am învățat că e bine să keep it low când vine vorba de așteptări. Nu pentru că lucrurile sunt imposibile, ci pentru că fiecare ambiție și dorință, vine la pachet cu muncă și sacrificii. Toate necesită timp și răbdare, iar prioritățile mele sunt altele acum.
E așa o tânjală mocnită, un vis la care fug uneori atunci când viața cotidiană mi se pare insuportabilă. Cât de frumos mi se pare ce au reușit oameni pecum Diana – să facă din scris, din pasiune, un mod sustenabil de a face bani. Și nu e doar despre scris în sine, este despre călătorii și experiențe. Despre oportunități pe care altfel nu le ai.
Bine sau rău, scrisul rămâne refugiul meu și felul în care lupt cu degetele pe taste. Nu sunt jurnalist și nu voi mai fi niciodată, dar nu sunt tristă. Am găsit un compromis satisfăcător.
O foarte scurtă perioadă de timp le-am trăit aici, pe plan local.
M-am simțit privilegiată că doar datorită acestui blog am avut bucuria și onoarea să fiu invitată la diverse evenimente culturale, de media, am primit cărți, am cunoscut oameni, am făcut parte din proiecte super faine, ba chiar am reușit să creez câteva.
Mă anima atât de tare să descopăr locuri, să trăiesc experiențe și apoi să scriu despre ele. Nu zic că o faceam bine, dar îmi făcea plăcere. Acum nu mai fac acest lucru. Nu mai am nici timpul și nici energia să o fac.
Îmi e așa de dor uneori și în același timp mă simt ca o impostoare că îndrăznesc să visez la așa ceva. Sunt atât de deconectată de această lume – de tot ce a însemnat cândva lumea mea. Artista wanne be din mine simt că moare, iar eu nu mă simt capabilă să fac nimic în acest sens.
Și cum aș putea când eu cu mâna și mintea mea am ales altceva. Așa să fi fost în mod real? Sau doar mi-a fost mult prea teamă de eșec? Să fi avut atât de puțină încredere în mine încât să merg pe o cale ceva mai safe? Poate.
Nici acum nu aș avea curajul să-mi întorc în așa fel lumea pe dos, să las tot ce am construit până acum și să alerg după un vis care e la ani lumină distanță.
Mă bântuie acest gând chiar dacă vine și pleacă.
În mare parte îmi place ce fac acum, dar sunt unele lucruri peste care îmi e greu să trec. Mă gândesc că așa este peste tot. Că sunt lucruri bune și mai puțin bune oriunde și că ești responsabil să găsești un echilibru de a trăi cu ele sau a încerca într-un fel sau altul să le schimbi. Habar n-am sincer.
Cred că viața de adult se rezumă la a găsi compromisuri cu care poți să trăiești și care te satisfac pentru că fantezii avem cu toții.
Ce știu e că uneori îmi lipsește această viață pe care de fapt nu am avut-o niciodată. Iar acest dor de ceva ce n-am avut de fapt niciodată e un soi de nebunie cred. Mi-ar plăcea să existe varianta, așa cum vezi prin filmele americane, a universului paralele. Să te poți duce acolo să vezi cum ar fi fost dacă. Doar că nu există.
Așa că până una alta, văzând și făcând.
Să ne recitim cu bine! 💭
