📋 Când eram în liceu, planul era să devin jurnalist cultural. Îmi plăcea să citesc, să merg la diverse evenimente culturale, eram abonată la NatGeo și NatGeo Travel. Să fi avut vreo 15 ani când, citind revista în timp ce așteptam tramvaiul, m-a trecut un fior.

Pentru câteva secunde, am simțit că timpul stă în loc.

Îmi aduc aminte perfect. Eram în stația de tramvai, iar sunetul orașului a amuțit, totul era în slow motion. Am avut o scânteie în suflet și fluturi în stomac gândindu-mă că poate într-o zi numele meu va semna un articol în acea revistă.

Visul s-a spulberat între timp. Deși recunosc că, acolo în cutia cu dorințe ferecate, stă cuminte această mică ambiție. Am învățat că e bine să keep it low când vine vorba de așteptări. Nu pentru că lucrurile sunt imposibile, ci pentru că fiecare ambiție și dorință, vine la pachet cu muncă și sacrificii. Toate necesită timp și răbdare, iar prioritățile mele sunt altele acum.

Nu la mult timp după acel moment, am descoperit DOR, revista de jurnalism narativ pentru care am scris un articol, credeam eu, foarte bun. Se întâmpla prin 2012 și surprindea nevoia mea ca elev de a primi îndrumare spre a mă orienta spre o carieră potrivită. Am rugat pe cineva să-l citească, iar feedback-ul m-a dezamăgit și a dărâmat toată încrederea construită și așa greu. Drept urmare, articolul a murit odată cu primul meu PC.

Apropo de primul PC. Îmi aduc aminte că în clasa a IV-a, alături de o foarte bună prietenă la vremea respectivă, am scris Ziarul Clasei. Povesteam despre colegi, materii, compuneam poezii și scriam recenzii de carte. Învățătoarea citea ziarul în fața clasei. Atunci am învățat să butonez word-ul și, pentru că mergeam toată ziua la prietena mea care avea calculator, ai mei au decis că e cazul să primesc și eu unul. A fost prima și ultima oară în viața mea când a venit Moș Crăciun în carne și oase 😆.

💭 La 19 ani am dat la medicină și am îngropat jurnalismul. Am cochetat și încă nu mă las de zona de comunicare și marketing care, la drept vorbind, mă fascinează.

Tot ce mi-a rămas palpabil din cariera de jurnalist este blogul. Acest loc din online despre care multă lume zice că e depășit. La 8 ani de la primul articol, încă sunt aici. Uneori mai des, alteori mai rar.

Blogul în sine a trecut prin câteva schimbări de-a lungul timpului. Numele, tema, fotografiile, stilul de scris. Toate sunt adunate și păstrate în peste cele 750 de articole scrise. Martori sunt cei peste 300.000 de oameni care au citit măcar un articol de-a lungul timpului.

Mult timp m-am întrebat de ce sunt oameni care citesc ce scriu. Cu mintea de acum mă crucesc în fața articolelor pe care le-am scris în primii 4 ani de blog. Încă nu am făcut în totalitate pace cu adolescenta din mine, însă mă bucur foarte mult că nu am renunțat la scris și că nu am șters urmele istoriei.

Deși în 2020 sunt clipuri care adună cifre într-o zi câți cititori am avut eu în 8 ani, eu încă prefer să scriu.

Quod scripsi, scripsi

Bine sau rău, scrisul rămâne refugiul meu și felul în care lupt cu degetele pe taste. Nu sunt jurnalist și nu voi mai fi niciodată, dar nu sunt tristă. Am găsit un compromis satisfăcător. Îți mulțumesc că ești aici și mă înclin în fața răbdării de care dai dovadă. 😊

Să ne recitim cu bine! 🌷