Ce am mai făcut de când nu am mai făcut? E o noapte liniștită de iunie. Greierii cântă dublați de huruitul unui motor. Mirosul teiului mă însoțește. Aproape că văd stelele din pat, însă bradul adus din Poiana Brașov acum mai bine de 50 de ani stă între mine și cer. Văd colțul blocului de 10 etaje. Un bloc comunist pe care mie îmi place să îl compar cu o cutie imensă de chibrituri.

N-am mai scris demult și nici nu mi-a fost dor. Am urmărit toate scandalurile care s-au întâmplat. Începând de la Plush Bio, Colo, Tequilla, până la neliniștile din Statele Unite și ura care s-a îndreptat împotriva influencerilor. Urmăresc aleator știrile din țară despre COVID 19 și inundații. Toate m-au durut și mi-au lăsat un gust amar.

Nu știu dacă pandemia a pus sare pe rană, însă știu sigur că ne-a schimbat pe toți și, așa cum am presupus, a scos ce e mai rău din fiecare.

Nu știu cum a fost pentru tine această perioadă, dar vreau să povestesc cum a fost pentru mine. Simt că vreau ca aceste amintiri să rămână undeva scrise. Am notat multe gânduri în jurnalul personal în perioada în care nu am scris pe blog. Mai mult ca niciodată, mi-am dat seama că nu vreau să poluez internetul cu gânduri și frământări personale.

De prea mult ori mă cenzurez și îmi pun prea multe întrebări despre ce este relevant pentru celălalt. Undeva în lista cu întrebări apare dilema despre ce este relevant pentru mine. De-a lungul vieții mi s-a spus de câteva ori că sunt egoistă și atunci m-am simțit foarte vinovată. Urăsc acest sentiment. Știu și de unde pleacă, am analizat, am întors și răstălmăcit gândurile și acțiunile până când am ajuns la esența lor. Teama de abandon. Îmi e teamă să nu fiu exclusă, abandonată, uitată. Dată afară din trib. Șansele mele de reușită ar fi nule.

Pe când am citit Sapiens – Scurta istorie a omenirii (N. Harrari), am descoperit că teama de abandon este înscrisă cumva în ADN. Nu știu cât de adevărat este acest lucru, însă nici nu am avut răbdare să cercetez subiectul. De obicei fac multă cercetare, însă de acest subiect am fugit mâncând pământul. Rațional, știu că îmi este teamă de abandon, însă până n-a venit pandemia nu am acceptat cu adevărat acest lucru.

Multe dintre acțiunile mele au fost hrănite de această teamă.

Mai fă și acest lucru.

Nu dezamăgi.

Fii punctuală.

Fă cât mai bine ca să fii apreciată.

… și ca să nu te abandoneze. Așa funcționează acest mecanism. Mi-a luat câteva ședințe bune de psihoterapie și multe cărți de psihologie pentru a descifra cu adevărat fenomenul. Chiar și acest blog a început tot pentru a ține cât mai departe acest sentiment. Să fie oricine, numai să fie.

Îi povesteam unei prietene cât de greu am înțeles că de fapt această frică este o iluzie.

Nimeni nu m-a abandonat niciodată cu adevărat. Nimeni care a contat. Nu m-au abandonat niciodată părinții și nici cei mai apropiați prieteni. Nu am suferit nici o pierde reală.

Am avut relații de iubire și de prietenie care s-au încheiat pentru că oamenii vin și pleacă. Însă acelea nu au fost realmente abandonuri, ci relații care au funcționat până într-un anumit punct și din care am luat fix cât am avut nevoie.

Perioada izolării a trecut cumva. Am scris la licență, am mai lucrat la câteva proiecte și am avut timp pentru mine. O opinie nu prea populară, însă mie mi-a făcut bine, deși atunci nu aș fi recunoscut acest lucru atât de deschis. Am început să înțeleg ce este important abia după. Începând din 15 mai, de când s-au relaxat restricțiile, au început să curgă diverse proiecte, multe solicitări. Și mi-am dat seama că nu mai vreau să duc atât de multe lucruri în spate.

Sigur, e foarte fain să faci și aia și aialaltă, însă corpul și mintea obosesc. Poți călca foarte mult timp pedala de accelerație, dar toate au un preț și de cele mai multe ori taxa este chiar sănătatea fizică și psihică.

Și uite așa, după ce am revenit într-un carusel ceva mai temperat decât înainte de luna martie, mi-am dat seama că vreau să cobor.

Îmi e bine să merg pe jos o perioadă. Mi-a luat o lună și jumătate să mă eliberez. Am încheiat proiecte, le-am refuzat pe altele, le-am transferat pe cele pe care le aveam în curs. Și partea cea mai interesantă este că nu mi-a părut rău deloc. Nu am avut nici cel mai mic sentiment de vinovăție. Eu, cea care se teme visceral să nu fie abandonată.

Prea nu mai înțelegeam ce vreau. Prea era totul un haos.

Am început să fac yoga mai serios și să dorm mai mult. Mi-a pierit cheful de scris pentru că acum citesc mai mult și într-un fel simt că nu am nimic relevant de spus. Am aruncat efectiv toate planurile pe care le aveam pentru acest blog în anul 2020. Și nu îmi pare rău.

Anul acesta, cât a mai rămas din el și cu provocările pe care le va mai aduce, mă va găsi învățând pentru licență și rezidențiat. Dacă până acum am tot găsit scuze să nu o fac, de acum m-am setat pe acest lucru. Poate că nu se vor așeza lucrurile așa cum îmi doresc, însă pot să îmi promit mie că voi face tot ce pot în acest sens. Sigur, hazardul îmi suflă în ceafă.

Așadar, dacă mă vei căuta pe blog, s-ar putea să mă găsești mult mai rar. Sau poate mai des. Voi scrie fix atunci când voi avea dispoziție. Cu tot respectul pentru cei care citesc și fără nici o părere de rău. Voi posta fotografii pe Instagram mult mai rar și voi chiuli și de pe Facebook. Iar dacă voi fi prezentă, va fi atunci când chiar am ceva de spus.

Singura concluzie este certitudinea schimbării. Nimic nu îmi este mai clar și mai coerent decât schimbarea.

Să ne recitim cu bine! 🌸