💪🏻 Pot, dar oare vreau?
Când aveam 22-23 de ani visam mult și prost. Vorba mamei – credeam că tot ce zboară se mănâncă. Nu că acum s-au schimbat multe, dar acum mai zbor și eu din când în când.
La 22-23 de ani eram îndrăgostită lulea și credeam că știu cum vreau să îmi arate viața. Era totul planificat ca la carte. Oamenii erau fiecare la locul lor, cariera se construia, lumea părea a mea și totul era perfect. Doar că acest perfect era doar imaginația mea. Așteptările mele erau în cer și simțul realității undeva sub nivelul mării. Undeva prin Groapa Marianelor mai exact. Mariano, mă auzi? Nu mă mai aude, îți spun sigur că-i înecată și mâncată ce cocomârle mai sunt pe acolo.
Mă simt ca o babă scriind aceste lucruri. Și aș vrea să zic că mi-ar fi plăcut să le citesc pe atunci, doar că sigur-sigur le-aș fi ignorat. La cât de mare îmi era orgoliul, mă mir că am supraviețuit. Nu zic că acum e mai mic, dar mă înțeleg ceva mai bine cu el și avem o altfel de relație.
Aveam impresia că pot orice, că lumea e a mea, iar dacă muncesc suficent de mult, dacă îmi doresc suficient de tare chiar se întâmplă. Ce scăpam din vedere erau două lucruri minore (s-a simțit sarcasmul, da?). Unu, că nu știam de fapt ce îmi doresc și, doi, când muncești mult fără să te odihnești așa cum se cuvine, well, o cam iei pe ulei.
N-am derapat prea tare (zic eu), doar am încercat să mă educ. Pot să fac multe lucruri, chiar pot. Deci nu mă întreba dacă pot. Întreabă-mă dacă vreau. Că până n-am învățat conștient să mă întreb eu pe mine Teodoro, vrei pe bune să faci asta? n-a funcționat.
Și spectrul acestui vreau este foarte larg, dar cuprinde și anumite excepții la fel de mari și grase. Iar dialogul interior se petrece în felul următor în functie de context:
Contextul numărul 1 – mersul la muncă
Aici din păcate, nu prea pot să fac figuri. Că nu suntem atât de civilizați încât să te înțeleagă cineva că azi pur și simplu nu vrei, n-ai chef. Sigur că acest nu vrei, n-ai chef e doar vârful icebergului. Problemele de genul, când apar, sunt de fapt mult mai profunde. Iar dacă ar fi să descaladez situația putem începe de la oboseală fizică, psihică, la burnout care e mai real decât îți poți imagina, depresie. Dar hai să ne aruncăm și mai adânc și să ridic la fileu întrebarea – ție chiar îți place ce faci sau de ce nu vrei, n-ai chef?
Și acum că ți-am activat anxietatea, îți dau un moment să-ți tragi sufletul. Mergem mai departe pe scenariul optimist și zicem doar că azi plouă afară, e o dimineață mohorâtă și n-ai chef de lucru. E ok să n-ai chef, dar aici chiar (vomitați cu mine, vă rog) trebuie. Poate o cafea bună, un duș mai lung, un playlist care să te ungă pe suflet ajută.
Iar în astfel de zile, personal aleg să o iau încet. Mă rog, cât de încet se poate că viața, am învățat, te ia prin surprindere când te aștepți cel mai puțin.
Însă m-am obișnuit mai ales în astfel de zile, după ce ajung acasă și mă pun seara în pat, să țin așa, un moment de reculegere. Sau de mediație. Spune-i cum simți. Și în acest moment al meu mulțumesc Universului, mulțumesc corpului meu și tuturor oamenilor care mi-au traversat ziua proastă.
De obicei trece repede, însă dacă aceste zile se tot repetă, încep să caut de unde vine de fapt problema.
Aveam impresia că pot orice, că lumea e a mea, iar dacă muncesc suficent de mult, dacă îmi doresc suficient de tare chiar se întâmplă.
Contextul numărul 2 – viața socială
Prieteni mai buni decât ai mei n-ar nimeni pe lumea asta. Nu mulți, că doar nu degeaba ajungi la vorbele bătrânilor, însă suficienți cât să ne distrăm, să călătorim, să ne conversăm, să plângem, să orice. Cu toate acestea, chiar dacă-i iubesc și-mi sunt tare dragi, sunt momente când n-am chef. N-am chef să ies, n-am chef să primesc vizite.
Și poate printre cele mai importante lucruri la relațiile pe care le am este să primesc înțelegere când am o perioadă în care simt nevoia de solitudine. La rându-mi o înțeleg și o ofer, deși mi-a fost foarte greu să ajung aici. Având un fond anxios cu o oarecare teamă de abandon, mi-e destul de ușor să mă panichez când cineva anulează o întâlnire, nu răspunde la telefon sau altele din această sferă.
Nu știu cum sunt alte relații interumane, habar n-am dacă este modul corect de a funcționa sau dacă există măcar așa ceva.
Cu toate acestea, mi se pare că trăim într-o perioadă bulversantă, confuză din toate punctele de vedere. Internetul, știm bine deja, este o sabie cu două tăișuri. Oferă, dar și ia foarte mult. Viața cotidiană în sine este mai mereu un haos și, din păcate, nu te învață nimeni cum să păstrezi un echilibru.
Însă despre acest echilibru poate altă dată. Cert este că tot conceptul de a te pune pe tine pe primul loc nu mi se pare complet greșit. Îmi pare rău de tine, dar de mine mi se rupe sufletul cam așa se rezumă. Doar că și aici e nevoie de echilibru. Și e un balans delicat.
E clar, nu poți face mai mereu cum îți poftește inima
Așa cum nu poți să faci mai mereu doar cum poftește inima altcuiva. Are nevoie să fie un schimb echitabil pentru că altfel cineva sau ceva se va ofili. În relația cu munca, în relațiile interumane și în raport cu viața în sine. Din nou, nu știu dacă am dreptate sau nu, e o perspectivă.
Așadar, pot, dar oare vreau? M-aș bucura dacă ai împărtăși într-un comentariu viziunea ta.
Să ne recitim cu bine! 💪🏻