Antrenamentul funcțional este un alt fel de a face sport. Folosești greutatea propriului corp și diverse accesorii, exerciții cardio și de tonifiere a musculaturii. Antrenamentul seamănă cu cel practicat de atleții de performanță. Acesta combină mișcările multi-plane, integrate și complexe în ideea de a implica întregul corp. De asemenea, acest tip de antrenament solicită corpul și mintea.

În prima vizită la sala One Move, l-am cunoscut pe Vlad Cvașa, omul care promovează mișcarea în aer liber și antrenează oamenii pentru a fi funcționali. Mi s-a părut un tip super pasionat, însă în același timp modest. 

Vlad Cvașa este plin de energie. Cel mai mult îi place să exploreze și a făcut din căutarea lui permanentă o meserie care îi pune pâinea pe masă. Jonglează între instructor de fitness și ghid montan, dar practică activități precum alpinism, scufundări, speologie, cățărări.

”Nu suntem făcuti să fim sedentari și stă în puterea noastră să învingem lenea”

Obiectivul său este să dezvolte inteligența motrică a celor care vor să aibă o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Vlad este născut la poalele munților Retezat și are 15 ani de experiență în a lucra cu greutatea propriului corp. Deși a terminat International Hotel and Tourism Management în Elveția, fiind singurul din generația lui care a primit bursă pentru această facultate, cel mai mult îl motivează sportul de aventură și locurile care pot fi explorate.

Pe Vlad Cvașa îl găsiți la sala One Move sau online pe pagina lui de Facebook. L-am descusut cât am putut de bine despre activitatea lui profesională, dar și despre felul în care vede antrenamentul funcțional și viața învățând un lucru important – nu suntem făcuți să fim sedentari și să stă în puterea noastră să învingem lenea.

Ce înseamnă antrenamentul funcțional și de ce l-ar practica cineva?

Este genul de antrenament în care folosim puține accesorii și mulți mușchi din corpul uman. Uneori și cei pe care uităm că îi avem. Acesta integrează partea de cardio, forță și fitness pentru a obține o condiție fizică excelentă.

Uite ce e, eu nu cred că suntem încă adaptați unei vieți sedentare. Mie îmi place mișcarea în aer liber și o promovez cât pot de mult. Merg pe munte de la 3 ani și mi-a plăcut mereu să studiez evoluția umană prin mișcare. Să-ți explic – la început, oamenii se cățărau în copaci pentru procurarea hranei, apoi au început să își facă arme de vânătoare. Și uite așa, lumea a evoluat la ceea ce suntem azi. Tehnologia aduce un oarecare confort, dar pierdem esențialul – suntem făcuți pentru a ne mișca. Deci da, pot spune că mă joc și îi învăț și pe alții să se redescopere prin exerciții.

Practic tu ajuți oamenii să se miște mai ușor și să scape de durerile de spate pe care le capătă stând prea mult pe scaun…

Da, le sunt mai mult un ghid, dar au nevoie și de motivație. Tot ce fac a fost în primul rând aplicat pe mine. Fiind un explorator, am ajuns de câteva ori în situații foarte riscante care m-au învățat ce trebuie să fac.

Depresia este boala secolului al XXI-lea. Crezi că mișcarea ajută?

În primul rând, nu pot numi depresia o boală. Din punctul meu de vedere, orice acțiune are un început, o rădăcină. Sportul ajută mintea. În corp se secretă substanțe care te fac fericit. Cu toate acestea, recomandarea mea este ca omul să caute cauza. Deși mișcarea este esențială pentru o viață sănătoasă, nu cred că poate rezolva chiar toate problemele. Mereu m-am dus la rădăcina problemelor și așa am trecut mult mai ușor peste greutăți.

Cum evoluează cei care vin să se antreneze?

Depinde de fiecare persoană în parte. În general, dacă omul se ține de treabă, este nevoie de câteva luni pentru a se obișnui cu mișcarea mai ales pentru cineva sedentar.

N-am recomandat și nici nu voi recomanda vreodată sportul prin ridicarea greutăților care depășesc masa corporală. De asemenea, încurajez mersul pe jos și pe bicicletă.

Mi se pare destul de absurde unele lucruri. Spre exemplu vrei să mergi la sală. Te urci în taxi, alergi pe bandă și apoi te întorci cu mașina acasă. Păi nu ar fi mai eficient dacă ai merge pe jos la sală și apoi te-ai întoarce tot pe jos? 😀

Îmi spuneai că tu ești trup și suflet alături de cei care se antrenează, dar pe tine cine te ridică atunci când ești la pământ?

Soția mea, Isabela. Nu prea îmi permit să fiu low. Transmit foarte mult, oamenii se alimentează din energia mea mai ales atunci când simt că nu mai pot, atunci când le împing limitele mai departe. Desigur, o luăm treptat, dar uneori sunt situații în care oamenii simt că nu mai pot și tocmai atunci au nevoie de o motivație pentru a continua. Atunci se simte progresul, iar eu sunt împlinit.

Mai e un lucru, nu prea sunt low pentru că nu-mi pun bariere. Oamenii se supără, iar acele supărări sunt de cele mai multe ori prostești și sunt determinate de autolimitarea pe care o crează singuri. Ca să înțelegi, de multe ori dacă nu îți place persoana, respingi și proiectele pe care le face chiar dacă sunt super faine. Lumea nu înțelege diferența între cum este omul și ce face el. No, exact aici am ridicat eu barierele și tocmai de acea sunt mai mereu vesel.

Am încercat mereu să nu am prejudecăți și să fiu autodidact. Dacă eram copil în ziua de azi probabil aș fi fost diagnosticat cu ADHD. Nu m-am putut adapta la sistemul de învățământ de la noi. Totuși m-am conformat șablonului, dar nu m-a convins niciodată.

 

Contează ca oamenii să fie acolo în timpul antrenamentului? Ce faci pentru a le capta atenția?

Crede-mă că sunt aici pentru că eu sunt aici. De aceea nu am voie să fiu low. Nu mă motivează banii, ci progresul pe care îl văd la fiecare în parte.

Oamenii devin disfuncționali. De ce?

Probabil din cauza lipsei de mișcare și a pozițiilor incorecte în care stau din diverse motive. Pe mine mă fascinează copiii. Ce frumos se ridică în picioare, cum își mențin spatele drept.

Noi stăm chirciți. ghemuiți, adunați și ne mirăm că ne doare. E un efect în cascadă și toată chirceala asta duce la disfuncționalitate. Aici intervin eu, mă duc la rădăcina problemei. Dacă aș fi avut 1 leu pentru fiecare dată când am corectat postura în timpul antrenamentului…

…erai milionar acum?

Nu, nici vorbă. Cel mai probabil i-aș investi în această activitate, aș pregăti oameni învâțându-i din experiența mea. 🙂

Contează pasiunea în ceea ce faci? Și în general?

Enorm de mult. În orice domeniu este factorul care face diferența. Un om fericit este mult mai productiv. Dacă nu aș fi nevoit să câștig bani, probabil că aș fi acolo, afară. Să descopăr natura, să merg pe munte. Nu singur, ci cu cei care vor să exploreze alături de mine.

Cu toate acestea sunt printre puținii norocoși care și-au transformat pasiunea în job. Stilul meu de viața este unul din care nu simt nevoia să evadez.

Sunt mulți care vin la antrenament (și nu numai) care abia așteaptă weekendul. Sunt nerăbdători să plece, să evadeze. Eu nu vreau acest lucru. Pe mine mă face fericit ceea ce fac. Deși recunosc, este foarte greu să lucrezi cu oamenii. De multe ori, pe lângă că le sunt antrenor sunt și psihoterapeut.

Știu o grămadă de povești despre ei. Cu fiecare construiesc o relație în parte. Vreau să le știu obiceiurile, viciile, chiar fac o fișă pentru ei. Datele rămân confidențiale, însă toate informațiile mă ajută să gândesc un antrenament personalizat, potrivit fiecăruia în parte. Mă interesează starea lor emoțională din ultimele luni. Munca de zi cu zi influențează pozițiile în care stau și automat disfuncțiile.

Ai lucrat cu mii de oameni…

Da, chiar pot spune liniștit că sunt mii. La un antrenament lucrez cu maxim 6 persoane. Vreau să mă ocup de fiecare în parte.

Să-ți dau un exemplu: dacă antrenamentul este la ora 20:00, le recomand să vină cu 10 minute mai devreme. La primele ședințe îi învăț să facă încălzirea. Apoi aceștia o fac singuri, iar eu mă ocup de antrenamentul propriu-zis care durează între 60 și 70 de minute. Urmează relaxarea musculară post-antrenament, foarte importantă și ea.

Ce echipament recomanzi?

Ceva lejer – pantaloni de sport și un tricou. Dacă nu e frig, le recomand să vină desculți. Fascia plantară are mulți senzori.

Ai epuizat vreodată pe cineva?

Da. Categoric. Am trecut prin toate stările alături de ei. Mai ales pe munte – când vii de la caniculă și ajungi în vârf unde este frig, vânt de 50 de km/h și grindină, omul începe să aibă tot felul de reacții. Cu toate acestea, puțini au fost cei care s-au accidentat.

Dar tu te-ai accidentat de multe ori…

Am și pierdut numărul. M-a surprins chiar și o avalanșă. A fost greu, dar m-a întărit. Toate pățaniile mele m-au ajutat să devin cine sunt azi.

Ești un surpaviețuitor…

Cred că încă mai am vreo 3 vieți. 6 s-au dus deja (râde)

Recomanzi regimul alimentar?

Măi, nu prea. Recomand echilibrul și chibzuința. Da, în cazul bolilor care impun un regim alimentar, categoric sunt pentru. În rest, recomand evitarea îmbuibării – adică să mănânci până pocnești. Îmi place să asemăn omul cu o mașină bună – mulți cai și consum scăzut. Ridică-te de la masă cu o ușoară senzație de foame. Garantez că ea dispare după câteva minute.

Este disciplina calea unei vieți echilibrate?

Sigur că da. Însă și disciplina are nevoie de ruperi de ritm. Nu exagerez nici cu ea. Sunt zile în care vin la sală și îmi ascult corpul, fac exercițiile pe care le simt necesare. Desigur, eu am o bază solidă. Unora le place să stea la bere, mie îmi place să vin aici și să fac tracțiuni.

Să vezi, când eram la Hațeg îmi plăcea să alerg prin pădure. În oraș nu o fac, simt că m-aș strica de cap. Dar acolo alergam mult. Fă un calcul: alergam cu aproximativ 10 km/h cam 2-3 ore. Asta înseamnă 20-30 de km. Tu îți dai seama câte poți vedea? La un moment dat îmi faceam pachet cu mâncare și apă și alergam pe te miri unde.

Cel mai mult îți place să mănânci…

Orice am poftă în acel moment. Nu refuz nimic și pe cuvânt că am mâncat o grămadă de ciudățenii la viața mea. Nu pot să aleg un fel preferat, e în funcție de stare. Uite, de asta nu-mi plac nunțile. Lumea se îndoapă acolo de zici că ar fi sfârșitul lumii…

Știu că nu are legătură cu antrenamentul funcțional, dar sunt curioasă cum a fost nunta ta mai ales că mi-ai spus că nu îți plac nunțile…

Foarte intimă. Nu am spus nici părinților, iar martorii noștri nici nu au știut unde vin. Luna de miere au fost de fapt 4 luni prin Malezia, Filipine, Nepal, India. Un slalom între ocean și munte. Când i-am spus mamei, în primele câteva secunde nu a zis nimic, apoi s-a bucurat cu speranța că mă mai liniștesc și eu. Sunt singur la părinți și mereu m încercat să le explic că sunt fericit așa, adică aventurându-mă mereu în necunoscut.

Iar ultima întrebare e la fel de indiscretă: ceai sau cafea?

Niciodată cafea că devin hiperactiv. Prefer ceaiul verde care îmi dă suficientă energie pentru a merge mai departe, dar nici nu mă face să tremur. Nu sunt maniac, pur și simplu așa funcționează lucrurile la mine. Și cred că e important să ne ascultăm corpul și să învățăm să-l alimentăm corespunzător.