Într-o relativ friguroasă zi de sâmbătă, prima a lunii decembrie, m-am hotărât să-mi spăl mașina și pentru că la un colț distanță de la spălătoria respectivă, locuiește Sorana, am sunat-o și i-am spus că-i fac o vizită. Am găsit-o cu zâmbetul pe buze și ochii mici, semn al oboselii care trăgea de ea. Știam că fusese toată săptămâna plecată, cu ceva ”convoi de Crăciun”, dar nu știam mai multe, așa că am tras-o puțin de limbă am rugat-o să-mi povestească. Oricum întâlnirea nu avea alt scop, pentru că și ea vroia să povestească cuiva experiență și na, că m-am nimeri eu să aud impresiile la cald.

Povestea pe care mi-a spus-o (care nu este nici măcar poveste, ci o realitate parșivă) m-a fascinat și m-a impresionat atât de tare, încât dorința de a publica-o pe blog a crescut mai repede decât o ciupercă după ploaie. Este vorba despre un Weihnachtspaeckchenkonvoi (în România), un convoi cu pachete de Crăciun pentru copiii pe care Moș Crăciun îi are pe o listă de rezervă. Sună dur, dar este o realitate a societății românești, pe care cei din Germania încearcă într-o oarecare măsură să o schimbe.

Înainte însă de-a vă da prilejul să citiți mini-interviul pe care Sorana mi l-a acordat, îmi doresc să critic puțin (vorba aceea, ce ușor e să critici) presa de la noi. Nu o să vedeți genul acesta de știri nici la televizor (decât în cazuri excepționale) și cu atât mai puțin în ziarele mari, care se presupune că au greutate.

Astfel de povești nu au trecere, lasă că e mai bine să știm de accidentele și atrocitățile pe care oameni le fac zilnic. Care e scopul lor totuși? Că eu nu văd nici o informație care să mă ajute pe mine, ca om, să cresc sau să fiu mai bun, din contră, eu din asta înțeleg că a viola pe cineva te face să apari la tv. Da, e extrem ce spun, dar e și într-o mică/mare măsură adevărat.

Ok, hai să trecem la mini-știrea mea de astăzi și să nu lungim prea mult pentru că vom pierde esența.

Cum se numește proiectul la care ai participat și cine sunt inițiatorii? De unde a plecat totul?

Sunt pachete de Crăciun făcute de copii din Germania pentru copiii nevoiași din România. Pachetele se strâng in Germania, în grădinițe, școli, etc. și se împart în diferite zone din România, în grădinițe, școli, orfelinate, cămine de copii, centre pentru copii cu handicap, familii asistate social, etc.

Cum ai ajuns tu sa faci parte din acest proiect?

Merită tot drumul și toată oboseala? Care este cel mai intens sentiment pe care l-ai trăit participând la acest proiect și de ce?

Da, merită. Atunci când un copil străin te îmbrățișează cu lacrimi în ochi și îti mulțumește plin de emoție pentru un
pachet în care nu știe încă ce se află, nu mai contează nici frigul, nici oboseala și nici faptul că tu nu ai apucat încă să mănânci în ziua respectivă. Nu pot să descriu un moment anume, în decurs de 13 ani am trăit sute de momente frumoase și emoționante.

Pot aminti unul: am fost într-o seară într-un sat din județul Alba, unde învață copii la o școală în regim de internat, de luni până sâmbătă, din octombrie până în mai. Este vorba de copii care vin din cele mai îndepărtate colțuri ale țării, care nu au acces la transport școlar, respectiv unii dintre ei au de parcurs un drum de peste 3 ore până la școală.

Aceștia sunt copii de ciobani care vara se află cu animalele în natură, de aceea programul școlar este diferit de cel cunoscut nouă. Nu cred că pot descrie bucuria unui băiat de 10 ani care a găsit în pachetul lui un set  de mănuși, căciulă și fular, spunând că el nu a avut niciodată mănuși noi. Le-a îmbrăcat imediat și a început să danseze de fericire prin clasă.  

 În ce direcție crezi că se va dezvolta această idee și care ar fi motivul pentru care și alții ar putea să se implice?

Sunt convinsă că acest proiect va continua, datorită faptului că există foarte mulți copii nevoiași. Ideea este de a da ceva de la tine unui copil care nu are aproape nimic și care se bucură enorm de lucruri de care nici nu îți poți închipui că s-ar putea bucura (perie și pastă de dinți, căciulă, mănuși, carioci și bineînțeles și de jucării și dulciuri).

Este un semn de umianitate, iar nevoia de a ajuta pe cei care nu au trebuie transmisă și copiiilor. Cu toate acestea este trist, pentru că încă există copii care suferă de frig, de foame, dar care încă știu să se bucure sincer și din suflet de lucrurile mici, care poate pentru alții nu au însemnătate.

Am fost norocoasă pentru că am primit și câteva poze, prin care vreau să înțelegeți și voi bucuria pe care o simt acei copilași și vibrația pozitivă pe care o transmit. Îi mulțumesc Soranei că mi-a povestit această experiență și îmi doresc ca de Crăciun fiecare copil din această lume să poată zâmbi și doar pentru o secundă.

P.S. Răspunsurile Soranei nu le-am modificat, ci sunt în formă brută, așa cum le-am primit de la ea. Am ales să le las așa cum sunt, pentru că nu vreau să înfrumusețez, nici să ”stric” realitatea pecare ea a trăit-o.