🎈Urâtul nu trebuie sa devină normal, ceva cu care doar ne obișnuim
Eram într-o dimineață în amfiteatrul spitalului unde lucrez. Mă schimbăm din costumul de unică folosință, cel care îl folosim sub cele de “cosmonaut”, în costumul meu. Și cum mă schimbăm așa alene la 4:30 dimineață, cu ochii care mă înțepau și mintea care-mi era goală, mă uităm la amfiteatru.
O sală destul de mare, în trepte, îmbrăcată în lemn de sus până jos. Era luminat aproape poetic de un bec gălbejit de pe holul de sus și de becul albastrul al lămpii UV din holul de jos. Strălucea cumva timid. Era aproape imaculat. Și mi-am amintit când am pășit pentru prima dată că student acolo. Să tot fie 4 ani de atunci.
Am fost scârbită și dezgustată de urâțenia lui. Și nu atât de urâțenie, cât de mirosul de vechi și de praf. Scaunele rabatabile sunt adevărate capcane pentru pantaloni. Colțurile meselor, cândva pătrate, sunt acum rotunde și cojite. Mii, și nu exagerez, mii de studenți și-au tocit coatele la cursuri și creierii la examene acolo.
Tablă e veche și ea. Habar nu am când a fost ultima dată zugrăvit. Amfiteatrul e ca un bătrân ponosit, îmbrăcat în haine vechi și neaerisite, cu totul depășit de vremurile în care trăim. Un bătrân cârn, plin de riduri și puțin chel care stă lângă foc și îți spune povești greu descifrabile în cuvinte puține. Te lasă să visezi, să îți imaginezi alte lumi și cu totul alte timpuri. Un bătrân care cândva a fost un tânăr chipeș și zvelt, dar pe care timpul și grijile l-au cocoșat, l-au strâmbat, acrit și amuțit.
Și uite aici e paradoxul.
Urâtul, în toată hidoșenia lui, are un farmec aparte care îți devine drag în timp.
Și uite așa, zi după zi, o poveste spune altă poveste. Un colț de masă devine și mai rotund, un cui mai rupe un ciorap, iar urâtul intră în simbioză cu cotidianul. Atât de bine se amestecă, încât nici nu vei mai observa că e urât. Îți va părea ceva familiar, aproape drag.
Doar că urâtul nu are ce să caute în viața nimănui. Tocmai pentru că e parșiv, iar cu timpul îți va deveni drag, căci te vei regăsi în imperfecțiunile lui. Vei perpetua urâtul în cotidian până te va mutila și te va desfigura, până va face parte din tine. El trebuie lăsat liber și păstrat doar în amintiri. Sau poate…
Sau poate e doar un altfel de-a spune că sunt obosită.
Să ne recitim cu bine! 🎈
