Durere. E pre multă. Prea grea. Prea sufocantă. Uite, dacă aș putea aș face ca ei. M-aș închide în bula mea și m-aș rupe de realitate. Mi-aș crea un univers paralel, o realitate doar a mea în care totul este așa cum îmi doresc. O realitate unde fiecare om este educat să simtă empatie, să-i pese de aproapele său. Unde cu toții ar avea grijă în primul rând de propria persoană, de propriile emoții și simțiri, pentru ca mai apoi să poată avea grijă de cei din jur.
O lume în care fiecare om ar înțelege că nu poți supraviețui singur. Că pur și simplu împreună e mai ușor decât separat. Că viața nu este făcută ca să supraviețuiești, ci ca să o trăiești.
Doar că îmi este greu să mă izolez. Nu vreau să o fac, deși poate că mi-ar fi mai ușor. Mă încearcă diferite sentimente și emoții. De la dezgust, la furie și frustrare. Uneori sunt tristă, depresivă, de-a dreptul urâcioasă. Mă doare neputința la care sunt supusă. Mă doare, deși zâmbesc și încerc să mă mențin pe poziții.
Aceste rânduri s-ar așeza perfect în jurnalul nocturn de pandemie. Doar că nu e noapte.
Iar timpul a început să nu se mai măsoare în zile și nopți. Ci în paturile libere cu oxigen din unitățile de primiri urgență, din spitalele suport sau din secțiile de ATI. Timpul este o binecuvântare pe care o primești de fiecare dată când pleci de la spital și nu ai luat foc. Tu și pacienții de pe secție. Sau în diminețile în care te trezești și simți că ai mai găsit puțină putere să o iei de la capăt. Pentru că pur și simplu e prea multă durere și suferință.
Fiecare mică luptă pe care o duci, pare un adevărat război. Nu mai ai energie să explici unui om care refuză să te asculte cât de important este acel nenorocit de vaccin. Nu te protejează de boală, dar te ajută să nu ajungi ”cu țeava în gât”. Oricum nu mai sunt țevi. Iar țeava unuia, înseamnă moartea altuia. Aceasta este prețul pe care îl plătim. Viața ar trebui să fie un dar neprețuit, dar uneori pare o corvoadă.
De un an și jumătate, poate chiar mai mult, eu nu simt că mai trăiesc când mă gândesc la lumea de afară. În ultimele 24 de ore a român a decedat la fiecare 2 minute și jumătate. Lumea este mai divizată ca niciodată. Mai tristă, mai înrăită. Haosul este la ordinea zilei. Nimic nu mai are logică, continuitate, nici cea mai mică fărmână de ordine.
Nu știu când și dacă ne vom reveni din atâta durere.
Și oricât de mult ar încerca unii și alții să se sustragă realității, aici suntem. Asta trăim. Doare, este frustrant, pe alocuri nedrept.
Tot ce pot să fac eu ca individ este să merg la muncă și să îmi fac treaba cât pot de bine. Iar când vin acasă, pot să scriu. Și vreau să scriu. Cât mai mult, cât mai amplu. Nu pentru mine și nici pentru tine. Ci pentru cei care vor veni după noi. E important ca ei să știe prin ce am trecut și să încerce să nu mai repete aceleași greșeli. Un vis naiv, știu.
Să ne recitim cu bine! 📖
