😷 Primul pacient pe care l-am pierdut

Rândurile de mai jos le-am scris undeva în ianuarie 2021. Intrasem de câteva zile în spital ca medic rezident. Nici nu știam bine cotloanele clădirii. După examenul de rezidențiat și după ce am ales specialitatea dorită – cardiologie – am fost repartizată într-o secție care devenise odată cu valul  al II-lea suport-COVID.

Experiența de mai jos a fost prematură și foarte dură pentru mine, dar acum știu că și binevenită.

Tocmai am terminat de internat un pacient SARS-COV 2 pozitiv.

A venit în jurul orei 23:30 din unitatea de primiri urgență. Colegul meu a urcat pe zona roșie să îl vadă, iar eu am completat actele. Se anunță o noapte liniștită. Sună telefonul. Camera de gardă anunță un nou pacient pozitiv. Suntem informați că este un pacient cu multiple comorbidități – diabet zahar, boli cardiace, apnee în somn, obezitate.

Îl așteptăm câteva ore. Este complicat transportul pacienților pozitivi pentru că serviciul de ambulanță este suprasolicitat. Mă întind în așteptarea telefonului care va anunța sosirea pacientului. Stau câteva minute. Telefonul sună, iar în sinea mea mă bucur că a și ajuns pacientul. Doar că nu este pacientul, ci un aparținătorul celui care urma să vină. Mă întreabă dacă acesta a ajuns, dacă este stabil. Îi spun că îl așteptăm și nu știu momentan nimic. Mă informează de patologii, medicație și îmi povestește puțin cele petrecute. Notez totul pentru a-mi informa superiorul. Încerc să o liniștesc și îi promit că vom face tot ce ține de noi.

Aștept cu sufletul la gură pacientul.

Acum simt că acest pacient, poate mai mult ca niciodată până acum, este responsabilitatea mea. Într-un final ajunge ambulanța cu pacientul. Îmi chem colegii, se discută cu cei de la ambulanță. Pacientul este greu de mobilizat, dar în câteva minute echipa reușește să îl transporte în salon. Urcă doi colegi să îl vadă. Îl examinează, trimit actele. Pacientul, deși destul de grav și cu afectare pulmonară mare, este stabil cu semne vitale bune. I se administrează oxigen și tratamentul necesar. Între timp se face 4:30 dimineața. Sunăm aparținătorii pentru a-i asigura că pacientul a ajuns și că este pentru moment stabil.

Mai sunt câteva ore și ies din tură. Sunt nenorocit de obosită. Termin actele și mă întind în speranța că timpul va trece mai repede. Apuc să ațipesc o oră, dar mă trezesc speriată de forfota de pe hol. Lumea se agită, medicii primari se îmbracă rapid și urcă pe secție.

– Avem un stop, îmi spune o asistentă.

Mi se strânge stomacul. Sper să nu fie pacientul meu, îmi trece prin minte. Un gând cinic, căci despre oricare pacient ar fi fost vorba tot nu mi-ar fi fost ușor.

Dar era pacientul meu.

Tatăl unei doamne pe care am asigurat-o că vom face tot ce putem. Avea să fie primul suflet pierdut pe tura mea, on my watch, cum s-ar spune. Pacientul decedează prin stop cardio-respirator iresuscitabil. Plec acasă obosită și înfrântă.

Încep să mă gândesc unde și cu ce am greșit eu ca proaspăt rezident. Am urmat pașii ca la carte. Intru în duș și simt apa fierbinte cum mă ia în brațe. Mă pun pe un plâns mut. Mă doare tot corpul. Ies din duș, mă șterg, mă îmbrac, apoi îmi fac o omletă pe care o mănânc fără prea multă poftă. Îmi sună acel să aveți grijă de el obsesiv în minte. Mă simt vinovată, frustrată că nu am putut mai mult.

Moarte subită. Un diagnostic pe care nimeni nu vrea să-l pună.

Viața și-a urmat normal cursul. Toată medicația din lume, toată știința și aparatura nu te scapă atunci când îți sună ceasul. Este atât de sinistru și înșelător. Uneori ai impresia că poți împinge această clipă mai mult, și mai mult. Doar că nu poți în realitate să faci mai mult. Poți atât cât poți. Atât cât te ajută pacientul și Dumnezeu.

Pe mine m-a consumat mult acea noapte. Cred că va rămâne cu mine pentru totdeauna. Nu doar pentru că mi-a demonstrat cât de neajutorați și fragili. Mi-a gravat în minte câtă responsabilitate port pe umeri și cât de neînsemnată pot fi în fața morții.

Fără vreo mare bucurie, sunt sigură că voi mai pierde pacienți și că va fi dureros de fiecare dată. Nu știu cine poate rămâne indiferent. A fost și este greu. Nu știu dacă va deveni mai ușor.

În prezent

Și acum când mă gândesc la acea noapte mă trec fiorii. Mă încearcă aceleași sentimente de neputință de fiecare dată când moare cineva. Doar că acum impactul asupra mea este mult mai mic. Pur și simplu am înțeles că fiecare viață are propriul ghem care se derulează până la un punct. Am avut pacienți cărora nu le-am dat nicio șansă, atât de gravă era starea lor, dar care au plecat acasă pe picioarele lor.

Am avut și pacienți pe care i-am pierdut, deși nimic nu prevestea dezastrul. Cum te protejezi pe tine, ca individ, de astfel de momente? Cum rămâi bine cu tine când aceste povești se repetă din nou și din nou? Face parte din meserie. Nu poți să continui decât dacă reușești să te detașezi. Îți pasă, dar înveți că pur și simplu că uneori chiar ești mic și neputincios. 

Am ales să postez acest articol tocmai pentru cei care cred că medicii sunt niște monștri. Sau niște roboți fără sentimente. Nimeni care a ales să fie medic, nu este insensibil la suferința umană, la durere și la moarte.

Doar că te obișnuiești cu ele și nu mai par așa o tragedie. Nu poți să suferi după fiecare pacient, pentru că cel care urmează nu va beneficia de toată atenția și grija ta. Poate că este un mecanism de apărare sau o metodă de a merge mai departe. Însă te asigur că pe toți îi ținem minte sub o formă sau alta. 

Să ne recitim cu bine! 😷