🤓 După prima săptămână de muncă la spital

Aș zice că am așteptat mult timp să scriu acest articol. Adevărul este că abia mi-a trecut prin minte acest titlu și simt că pot construi pe baza lui. Încep să scriu seara. Cel mai probabil, voi termina mâine. Sunt obosită și în același timp mulțumită.

Lucrez într-un spital suport COVID19. Nu știu dacă ar trebui să spun asta public, însă întreaga experiență o simt ca pe o provocare. Clădirea are două circuite separate – zona albă și zona roșie.

Cea din urmă este zona de saloane și pacienți, unde medicii, asistentele și infirmierele nu urcă decât echipați în acea salopetă de ”cosmonaut”.  Toată lumea se îmbracă în zona alba, apoi urcă pe cea roșie, iar la ieșire va merge pe un circuit special amenajat. Acolo se trece printr-un tunel special de dezinfecție și sunt puse la punct proceduri prin care dai jos costumul de pe tine. Nimeni nu se îmbracă și nu se dezbracă singur. Mă simt în siguranță, deși la prima vedere pare că nu ar fi așa.

M-am obișnuit repede cu programul de lucru și cu echipa. Încerc să învăț cât de mult pot și să fiu atentă. Ascult mult și încerc să vorbesc puțin. Uneori îmi iese, alteori nu. Dar este în regulă, până la urmă nimeni nu s-a născut învățat.

Până să merg la spital, COVID19 era o boală departe de mine.

Deși am avut cunoscuți și prieteni care au trecut prin infecție (cu bine, Doamne ajută!) nu ”o văzusem”. Acum o văd zilnic. Văd analizele și evoluția pacienților. Unii se vindecă și pleacă acasă, alții sunt transferați în secțiile de terapie intensivă.

Dacă ar fi să rezum, nu cred că greșesc când caracterizez boala ca fiind imprevizibila. Facem tot ce putem, dar în unele cazuri nu este suficient. Pur și simplu, de la un anumit punct, lucrurile nu mai depind de tine.

Momentan, nu fac prea multe pentru că nu știu să fac multe lucruri. Există o mare diferență între teorie și practică. Încerc să mă acomodez cu sistemul informatic și să revin la o oarecare disciplină personală. Am început să recitesc medicină, după ce am făcut pauză. Cu toate acestea, lucrurile încep să se lege. Toate informațiile pe care le-am învățat, încep să capete sens și formă.

Mi-a fost dor de costumul de spital și de halat.

Mi-au lipsit și încă îmi lipsesc pacienții, discuțiile cu ei. Cu toate acestea, nu mă plâng. Am reușit într-un fel să nu am așteptări și e bine așa. Nu înseamnă că voi lăsa chiar toate lucrurile la voi întâmplării și că nu îmi pasă. Totuși, mi-am dat seama că sunt unele lucruri pe care le poți controla și unele care chiar nu țin de tine.

Nu îmi lipsește sesiunea – anul trecut pe vremea aceasta cu siguranță eram stresată. Știam că va fi un an greu. Acum lucrurile stau cu totul diferit. Încă încerc să mă orientez și să înțeleg ce am de făcut nu doar la muncă, ci cu viața mea în general.

Practic, de o săptămână sunt adult în toată firea. Am responsabilități adevărate, un șef și un loc de muncă pentru următorii 6 ani. Deși le-am avut și în trecut, loc de muncă și șef, acum sunt doar acestea. În trecut, școala era pe primul loc. Acum este munca și, până la urmă tot învățatul, căci un medic nu se oprește niciodată din a învăța, doar că aceste lucruri au cu totul altă formă.

Să ne recitim cu bine! 🌸

Sursă foto