Pur și simplu vreau să fiu tristă în liniște. E o chestie pe care am nevoie să o fac eu și cu mine. Nu are deloc legătură cu tine. Te rog, nu o lua personal. Am nevoie să fiu tristă. Să mă lași să fiu tristă. De obicei nu mă lași. Și chiar am nevoie.
Nu încerca să mă distragi sau să mă înveselești. Nu încerca să minimalizezi ce simt. Nu încerca să mă faci să mă uit în altă parte. Nu vreau. Vreau să îmi privesc tristețea în ochi, să discut cu ea să o înțeleg.
Am motive reale să fiu tristă? Sigur că nu. Doar că am acest drept care este în același timp o obligație. O datorie față de mine. Să știu că pot, că sunt. Să îmi dau voie să fiu. Chiar și tristă. Să învăț să conviețuiesc cu tristețea mea. Să o înțeleg. Să o mângâi, să o îmbrățișez. Pentru că tristețea face și ea parte din mozaicul vieții.
Pentru că viața e oricum, doar monocromă nu. Este un superb mix de emoții. Vibrații. Simțire. Dans. Lacrimi, bucurii, furie, frustrare, tristețe. Vreau să învăț să-mi plâng tristețea, pentru ca mai apoi să învăț să plâng de bucurie.
Lasă-mă să fiu tristă
Poate că nu e plăcut să-ți trăiești tristețea. Sau să fii lângă cineva care își trăiește tristețea. Dar dacă ești, lasă-l să o facă. Asigură-l că ești acolo dacă are nevoie. Dar lasă-l să o trăiască. Să simtă până în măduva oaselor. Fiecare decide cât are nevoie. Și e întotdeauna mai ușor pentru ce-l care-și trăiește tristețea să știe că poate să o facă.
Că e iubit în ciuda acestei tristeți pe care o cară în brațe. Toți avem nevoie și avem dreptul să fim iubiți cu atât mai mult când suntem triști. Și nu e milă, e pură empatie. Chiar și când vrem să fim lăsați să fim triști în singurătate. Chiar și când suntem de neînțeles. Chiar și când lucrurile nu vor mai fi niciodată cum au fost. Și până la urmă, nici nu trebuie să fie.
Așa că lasă-mă să-mi trăiesc tristețea. Lasă-mă să o scriu, să o plâng, să o pictez, să o ascult. Lasă-mă să o țin în brațe. Promit că atunci când voi fi pregătită, îmi voi lua rămas bun de la ea.
Să ne recitim cu bine! 🌸
