Îmi place să conduc. O fac de mai bine de 8 ani aproape zilnic. Când Doamne iartă-mă a trecut atâta timp?! În fine. Ceața este singurul moment când nu-mi place să șofez.

Și într-o dimineață, când mergeam cu ochii abia dezlipiți spre muncă și mă chinuiam să fiu atentă pentru că era o ceață de-o tăiai cu cuțitul, îmi pică fisa.

Nu-mi place să conduc pe ceață

…pentru că nu pot să văd foarte în față și în jur.

…pentru că simt că nu dețin controlul.

…pentru că văd doar lumini și luminițe care vin și pleacă.

…pentru că trebuie să fiu foarte concentrată și nu mă pot bucura de drum.

…pentru că mă face să simt că orbecăi pe un drum fără sfârșit.

…pentru că mă sperie imprevizibilul.

…pentru că e ca în viață de fapt – un mare imprevizibil.

…pentru că ar trebui să conduc mai des pe ceață ca să bag la cap că nu pot controla totul. Că uneori e bine să dai drumul frâielor și să te lași (măcar puțin) purtat de val – nu și volanului, evident.

Moment publicitar – click pe link să vezi detaliile pe carturesti.ro.

N-am spus că era și noapte încă, așa-i?

Și uite așa, cum conduceam eu și pe ceață combinată cu noapte, a început încet să răsară soarele  A fost un drum de 30 de minute care a început pe noapte și ceață care la destinație s-a transformat în zi și mult mai puțină ceață.

Poate că așa e și cu suferința și durerea de orice fel. La început e noapte, apoi vine o pătură de ceață care natural se va transforma în zi și soare. Pentru că orice noapte vine cu promisiunea unei noi zile.

Soarele răsare indolent după fiecare rotație a pământului fie că e senin sau sunt nori. Nu are nevoie decât de timp și de răbdare. Dar hei, răbdarea este ceva tabu în secolul vitezei. 🤷‍♀️

Să ne recitim cu bine! 💨