💙 Retrospectiva lui 2022

Se întâmplă că aceasta este a noua retrospectivă a anului aici pe blog. Cred că e cel mai constant și longeviv mini-proiect de aici. Recunosc că am și uitat de el. Însă recitind fiecare articol despre fiecare an, mi-am mulțumit în sinea mea că am făcut acest lucru an de an. Și da, am făcut-o în primul rând pentru mine. Pentru că să fim serioși, cine mai are chef să citească retrospectiva unei anonime de pe net. În orice caz, dacă nu ai altceva mai bun de făcut, am făcut o etichetă sub care am adunat toate articolele din anii precedenți.

Înainte de a trece la retrospectiva lui 2022, mărturisesc că astăzi m-am citit singură. 😂 Așa cum am spus deja, articolele le-am scris pentru mine în primul rând. În 2014 am fost timidă, în 2015 am spus că nu sunt fericită, în 2016 mi-am spus că a fost despre oameni și lecții de viață, în 2017 a fost mult despre a face. 2018 a fost pe fugă, 2019 a fost, aparent, o sită pentru haos și în continuare eram de fapt nefericită, În 2020 am spus că trebuie să supraviețuim și am recunoscut că îmi e greu, iar pe 2021 l-am ironizat și m-am bătut singură pe umăr că l-am supraviețuit.

Să rezum. 9 ani în care într-un fel sau altul, habar n-am avut pe ce planetă sunt.

Doar că la 20 de ani, nimeni nu ar trebui să se aștepte să fii înțelept sau să iei decizii bune. Până la urmă, această vârstă este despre a căuta cine ești și ce vrei de la viață. Asta înseamnă să faci lucruri, iar făcând lucruri ai dreptul să greșești. Ba chiar se recomandă să o faci, pentru că nimeni nu se așteaptă să știi mai bine. Dacă e să mă uit înapoi la acești 9 ani, aș face un singur lucru altfel – aș greși mai mult.

Pentru oricât de mult nu îmi place să recunosc, prea mult timp am încercat să fiu the good girl, să rise above și toate clișeele alea cu care societatea te spală pe cap. Și acum sunt ca o bunică din aia care s-a măritat la 19 ani și a făcut rapid un copil, doar ca să descopere 1 an mai târziu că omul pe care l-a luat de bărbat e un ratat ordinar și că s-a condamnat singură la o viață tristă și nefericită. Bunica aia care dă sfaturi nepoatei de 20 de ani să facă cât mai multe prostii, să trăiască, nu doar să supraviețuiască.

Pentru că, vezi tu, recitind cele 9 retrospective pe care le-am scris în anii precedenți, exact acest lucru am descoperit despre mine – că am supraviețuit, nu că am trăit. Și e un lucru de care mi-am spus mereu că voi fugi. Dar ce e cu adevărat viața? Și ce înseamnă cu adevărat să trăiești? Nu știu dacă am găsit răspuns la această întrebare, dar acum simt că e despre libertate.

Libertatea de a alege cine ești, cât ești, cum ești, cum nu ești, ce faci, cu cine ești, cum faci.

Iar ca să dobândești real această libertate, ai nevoie să cauți ce te ține legat. Și de cele mai multe ori, lanțurile sunt chiar mintea ta și toate mecanismele care te-au ajutat să supraviețuiești. Doar că ajungi în punctul în care aceste mecanisme doar te sabotează.

Îți sabotează viața, relațiile, munca. Așa că, dacă vrei să trăiești cu adevărat, ai nevoie să le cauți, să le înțelegi, să le demontezi și să te eliberezi. Să fii tu autentic. Și nu e ușor, e un întreg proces care uneori e lent, alteori alert. Un proces care te dă peste cap, îți schimbă perspectiva din nou și nou. Îți dă lumea peste cap, rupe relații, scoate și adaugă oameni în viața ta. Te rupe, te sfâșie, te plimbă prin întuneric, confuzie, durere, un ocean de întrebări, doar ca la final să te scoată la mal.

Și să îți dai seama că indiferent cum ești, cât ești,

cine ești meriți să fii iubit, să iubești. Doar ca să realizezi că fericirea nu e altceva decât tu aliniat cu ce simți, ce gândești și ce faci. Să îți dai seama că deși viața ta este despre tine, nu ești nici soare, nici lună. Ești un simplu muritor cu lumină și întuneric și că cel mai prețios lucru pe care îl ai ești tu. Poate singurul. Și după ce ai realizat toate aceste lucruri, deschizi ochii și te uiți la oamenii care au mai rămas.

Deși nu le-ai cerut, ba chiar ai încercat să-i îndepărtezi, să-i protejezi de tine. Și cu toate astea, ei au rămas acolo neclintiți pentru că te-au văzut, te-au simțit și au știut că ești mai mult decât demonii tăi. Ăia sunt oamenii tăi. Satul tău cum zicea Meredith Grey. Și uneori o să fii surprins cine pleacă și cine rămâne. Pentru că oricât te-ai încăpățâna în singurătatea și tristețea ta, nimeni nu iese la mal fără alți oameni.

Cam despre asta a fost 2022 la mine

Pe lângă toată această filosofie, în ianuarie am alergat disperată după mobilă. Așa cum am povestit la un moment dat, în august 2021 am semnat pentru căsuța mea. Am luat-o la gri și a durat câteva luni până am pus gresie, faianță, parchet, până am făcut băile. Cândva prin noiembrie 2021 am dat comandă de bucătărie și abia în februarie s-a făcut livrarea. Așa că, odată cu bucătăria, am găsit și patul.

Undeva prin februarie m-am mutat în căsuța mea. Prima dată când am folosit bucătăria, am gătit niște paste despre care am scris aici. Când m-am mutat, tot ce aveam aici era bucătăria și patul. Pe tot parcursul acestui an am luat chestii așa cum am putut.

N-are rost să spun că mai am o groază de chestii de luat, însă toate la timpul lor. Tot în februarie, de palindrom mai exact, am încheiat un capitol greu și complicat pentru mine. Îmi amintesc perfect când am închis o ușă și am decis că e momentul să înțeleg ce mi se întâmplă de fapt.

Am luat-o lent în tot acest timp.

Am ieșit mult în oraș, am cunoscut mulți oameni noi, m-am distrat cât am putut vinerea și sâmbăta, iar în cursul săptămânii m-am simțit tristă și pe atunci n-am înțeles de ce.  Martie și aprilie au trecut lin. Am reușit performanța să fac COVID19 prin martie și am fost leșinată câteva săptămâni după.

Nimic grav, însă am tras o vreme cu oboseala de după. Pe 10 aprilie am năști un bebe frumos cu ochi albaștri și l-am adormit plimbându-l pe malul Begăi. A fost pentru prima dată când m-am gândit serios dacă îmi doresc copii sau nu.

Mai a trecut foarte repede pentru că am avut de lucru mult la spital și la cabinet. Și de fapt în primele 6 luni ale anului am alergat ca un ogar de curse cu slalom printre gărzi, spital și cabinet. De fugit am început să fug din 2021, dar după un an deja eram foarte obosită.

În iunie am fost 2 săptămâni la Paris. Dacă viața ar fi fost un basm, aș fi spus că aceste 2 săptămâni au fost un fel de călătorie inițiatică. Din fericire, viața se poate asemăna maxim cu un roman care are capitole mai scurte și mai lungi.

Paris a fost momentul în care mi-am dat seama că vreau mai mult de la viață.

Simțeam că lumea e atât de mare, eu atât de mică și că mă resemnez prea ușor. A fost momentul, dacă vrei, în care pur și simplu am știut că vreau mai mult. Și oricât de egoist sună acest lucru, cred că a fost momentul în care am început să conștientizez că îmi pasă de mine și că îmi pasă ce se întâmplă cu mine.

Nuferii lui Monet m-au făcut să mă întreb dacă viața mea e cu adevărat ce îmi doresc.

Albastrul acela din pânzele mari înșirate pe pereții ovali m-a făcut să îmi dau seama că vreau să trăiesc la intensitatea acelei culori. Și poate e clișeu, însă încercarea mea de a vedea Muzeul Luvru într-o zi a fost metafora perfectă pentru felul în care îmi petrecusem ultimele luni, ultimul an. Într-o goană continuă către nimic. Pentru că adevărul este că nu poți vedea Luvru într-o zi și nici nu poți trăi alergând fără să trăiești de fapt.

Așadar, m-am întors acasă și am evaluat situația. Între timp m-am distrat la nunți, botezuri și cumetrii. M-am distrat cât am putut de mult. Și cel mai intens moment, punctul culminant al anului, dacă vrei, a fost weekendul de ziua mea în iulie. 

A fost ca și cum m-a lovit un meteorit și a distrus tot ce credeam că vreau, că sunt, că trebuie să fiu. Atunci am înțeles cât de legată eram și câtă puțină libertate îmi ofeream să trăiesc. Și cu toate că acest meteorit ar părea o catastrofă, a venit de fapt cu multă liniște și parcă toate planetele știau că e momentul să se alinieze.

Așa că am început să mă scutur și să mă întreb încotro vreau să o iau și am început să trăiesc.

În august am fost la mare, am fost la Codru, am îmbrățișat această nouă perspectivă și, ca un rac consacrat ce sunt, am început să-mi pun întrebări. Să analizez, să caut să înțeleg. Am pictat mult și am scris și mai mult. Am râs, am plâns, am simțit fiecare clipă.

În septembrie m-am plimbat și am muncit de mi-au ieșit ochii. Am înțeles ce simt, ce mi se întâmplă și am început să caut acele lucruri care mă țineau legată. Le-am căutat, le-am întors pe toate părțile, am înțeles ce îmi doresc și am început să consolidez. Am continuat să fac asta în octombrie și noiembrie, dar în același timp am simțit că pentru prima dată trăiesc fiecare moment.

Nu mai exista nostalgia trecutului și nici teama de viitor. Am trăit fiecare sentiment, fiecare emoție și cel mai important, i-am lăsat și pe alții să iar parte la trăirile mele.

Pentru că foarte mult timp am ridicat ziduri și am exclus oamenii din viața mea.

Motivele erau  nejustificate privind acum în urmă – teama că vor pleca, dorința de a-i proteja, iluzia că sunt neînțeleasă. Când de fapt cine a contat cu adevărat nu a plecat niciodată indiferent de zidurile mele, cine m-a știut și m-a simțit, a fost mereu acolo. Sigur că tot acest proces a avut zile bune și zile mai puțin bune.

Decizii și acțiuni uneori imature și puerile, însă pe toate le-am luat ca atare și mi-am acordat prezumția de nevinovăție.Mi-am asumat fiecare decizie și m-am îmbrățișat exact așa cum sunt. M-am uitat la mine cum am obiceiul să mă uit la cei din jurul meu. Toți avem o poveste, o durere și toți avem nevoie de cineva să ne fie alături, să ne înțeleagă și să ne iubească mai ales atunci când nu suntem buni și când noi ne iubim cel mai puțin.

Decembrie a trecut molcom, cu suișuri și coborâșuri. Am făcut primul brad în căsuța mea – brăduțu’-cheluțu’. Și acest brăduț este foarte special pentru mine. Nu doar pentru că e primul în casa mea, ci pentru că reprezintă tot ce am învățat și trăit în 2022. Toată bucuria și iubirea, toată speranța, tot întunericul și toată lumina.

În loc de concluzii

Aș vrea să am o concluzie înțeleaptă și să zic că există un buton pe care să-l apeși și toate problemele se rezolvă. Aș vrea să zic că viața e simplă și că totul e alb sau negru. Viața nu e nici măcar gri. E plină de culori, sunete, gusturi, sentimente și emoții. E un tot perfect imperfect cu bune și mai puțin bune. Nu există niciun manual despre cum să o trăiești. Însă e o mare pierdere dacă nu o faci. Ai nevoie de un strop de nebunie și puțin curaj să fii sincer cu tine.

Să ne recitim cu bine! 💙

Bonus: dacă ai citit până aici simt nevoia să îți mulțumesc și să îți las aici un playlist pe spotify cu melodiile de care am abuzat anul acesta. E ca o salată 😂