🌻Încă îți mai place?
A rămas cu mine o întrebare super banală dintr-o discuție pe care am avut-o cu o super femeie. Contextul nu este relevant, promit.
– Încă îți mai place? m-a întrebat.
– Da, chiar da…
– Oau, nu-mi vine să cred, pur și simplu nu-mi vine să cred.
A rămas pentru că am descoperit ceva despre mine. Ceva ce știam, dar parcă mi-a fost mai clar ca niciodată.
Sunt genul acela de fată care am purtat aceeași pereche de cercei ani de zile. Mi se păreau finuți, volatili și foarte comozi. Nu știu dacă asta spune despre mine că sunt o leneșă sau o resemnată. Poate fi această perspectivă.
În același timp, cred că spune că sunt un om loial, angajat. În română sună ca naiba, ce-i drept. Aș vrea să am o traducere mai bună pentru committed.
Pentru că lucrurilor și oamenilor care mă interesează, care-mi plac, pe care chiar vreau să le fac, dedic mult timp. Investesc energie, emoții și multe resurse. Fie că se vede cu ochiul liber, fie că nu.
Rezultatul? Nu e mereu cel așteptat, dar sunt în procesul de acceptare a faptului că nu rezultatul final contează, ci călătoria. Că de cele mai multe ori, viața te surprinde când te aștepți cel mai puțin.
Îmi plac aventurile, îmi place să am chestii de povestit, dar în același timp îmi place și rutina, calmul care vine cu ea. Deși sunt un om relativ activ, dinamic, caut din ce în ce mai mult liniștea. Îmi place să cunosc oameni noi, dar sunt cu adevărat selectivă cu cei pe care-i las în intimitatea mea. Pentru că nu oferi oricui cheia casei tale, nu?
Nu mai îndrăznesc să fiu plină de mine, să cred că pot orice. Pentru că într-un fel, acest orice este superficial. Ca și cum ai arunca cu praștia după vrăbii. Cu toate acestea, încerc să accept că sunt un simplu om. Cu o tonă de defecte, dar și câteva calități care să contrabalanseze.
Mă uit la mine, mă uit la cei din jur. Fără așteptări, fără planuri mărețe, fără promisiuni deșarte. Și uite, chiar cred că am reușit să mă țin de acest lucru cam de când mă știu. N-am promis mai nimic atunci când am simțit că nu pot.
Contează? Habar n-am.
Uneori mi-aș dori să pot să văd ce va fi sau ce-i în mintea oamenilor. E mai bine așa, căci uneori nu știu nici ce-i în mintea mea. Nu sunt perfectă, nu voi fi vreodată. Nimeni nu e și nici nu trebuie să fie. Cred că până la urmă, aceasta e magia existenței umane.
Așa că, dacă port aceeași pereche de cercei ani de zile, iar asta mă face comodă sau indolentă, fie. Dacă mă face loială și angajată, fie. Depinde de cine privește și cum dorește să mă vadă.
Să ne recitim cu bine! 🌻
