🌙 Gânduri sub clar de lună

Câteva gânduri sub clar de lună nouă. Să fi fost cu vreo 2 ani în urmă. Eram în trepidații pentru că mă pregăteam de o filmare alături de un munte de cultură, o doamnă a artelor și literelor într-un proiect de pandemie dedicat elevilor din urbe. Citeam de zor, mă documentam și încercam să înțeleg discuția pe care urma să o avem.

Proiectul se referea la cărțile pandemiei, iar în cadrul proiectului erau invitați să participe și alți oameni din diverse domenii. Urma să dezbatem diverse cărți care au ca temă centerală pandemia. Mie mi-a revenit Hamnet – Maggie O Farrell.

Pe mine m-au chemat datorită blogului. Cineva, ca de multe ori de altfel, mă remarcase pentru faptul că expun gânduri, idei, evenimente într-un mod public. Lucru pe care, dreaptă să fiu, uneori îl uit, însă aceasta este cu totul și cu totul altă discuție.

În fine, și cum mă pregăteam pentru acel proiect, partenerul meu de atunci m-a întrebat, am zis eu în treacăt atunci, dar ce ai făcut tu să te cheme tocmai pe tine?

Și îmi amintesc perfect locul, momentul, expresia lui facială și stupoarea din mintea mea.

Eram într-o perioadă dificilă din punct de vedere emoțional. Puțin depresivă, fără o țintă concretă în viață, fără niciun plan. Pe scurt, eram amorțită emoțional și acest lucru se răsfrângea în tot ce făceam. Nu aveam chef să fac nimic din ce îmi plăcea, încercam să mă adun, dar orice efort era în zadar. Iar invitația de a participa la acest proiect a venit ca un fel de reminder pentru mine.

Și m-am uitat la el, am ridicat din sprâncene mirată. Nu știu, cred că am făcut chestii la viața mea de au văzut oamenii ăia ceva notabil ca să mă cheme. Ceva de genul am răspuns. Probabil a vorbit orgoliul meu atunci care încerca să mă apere.

S-a lipit de mine întrebarea respectivă. Mult timp m-am gândit la ea. Uneori sporadic, alte ori intens. Însă a fost unul din acele momente care rămâne cu tine.

Acum câteva luni eram la o poveste cu niște prietene și nu știu cum a venit vorba despre blogul meu. Una dintre ele mi-a făcut o mărturisire la care nu mă așteptasem. Mi-a spus că urmărește blogul cu mult înainte de a mă cunoaște și că îi place mult ce fac aici.

Și îmi e ciudă uneori pe mine.

Îmi e ciudă că de-a lungul celor aproape 11 ani de când scriu aici au fost oameni care m-au descurajat. Care mi-au reproșat că prea mă expun, că prea scriu siropoșenii, că ar trebui să fiu mai realistă. Că nimeni nu citește porcăriile de aici. Și o vreme i-am crezut. Chiar i-am crezut pentru că uneori mă judec cu gândul că poate dau prea mult din casă.

Doar că niciodată nu am dat ceva din ce nu am fost pregătită să dau. Niciodată nu am scris ceva personal nemetabolizat și netrecut prin nenumăratele filtre pe care le am. Și de fiecare dată când am dat, scopul nu a fost să cer atenție sau validare. Scopul a fost ca textele să rămână undeva în colțul internetului pentru cine are nevoie să le găsească. Să știe că nu este singur. Și am texte scrise cu ani în urmă care încă sunt citite și căutate.

Nu o fi acest blog nu știu cât de popular, însă parcă îmi e mai clar ca niciodată că își îndeplinește funcția și menirea pe care i-am dat-o. Să fie acolo pentru cine are nevoie. Să aducă altă perspectivă, o idee nouă, pe alocuri o îmbrățișare. Să încurajeze poate în momentele grele.

Siropos sau nu, își face treaba chiar și atunci când îl ignor sau uit chiar și eu. Și da, este cel mai longeviv proiect al meu. Unicul care a rămas în picioare atâta vreme pentru că mereu am simțit că vreau să fac acest lucru. A crescut odată cu mine, a păstrat stări puse în cuvinte. E un loc de unde vii și îți iei ce ai nevoie, dacă ai nevoie. Dacă nu, ești liber să treci mai departe.

Iar acest lucru se simte extraordinar. Să știi că ai ajutat, fără să știi exact când și pe cine, în ce context sau punct al poveștii lor. Ceea ce îți doresc și ție.

Să ne recitim cu bine! 🌙