💜 Manifestul acestui blog
Când am început să scriu acest blog în urmă cu 12 ani, căutam o formă de a mă elibera. Pentru o adolescentă simțeam foarte multe chestii și în același timp aveam impresia că nimeni nu mă înțelege. Îmi spuneam mereu că sunt defectă și foarte diferită.
Printre toate aceste gânduri și trăiri pe care le aveam, speram ca cineva să rezoneze cu mine. Îmi imaginam că cineva va veni într-o zi și va spune hei, și eu simt la fel. S-a întaîmplat de-a lungul timpului să fie oameni care chiar să rezoneze cu ce scriu. Chiar dacă feedback-ul n-a venit așa cum mă așteptam și de cele mai multe ori n-a venit deloc.
Am revăzut un film care mi-e foarte drag, Mona Lisa Smile, cu Julia Roberts în rol principal. E pe Netflix, iar dacă nu l-ai văzut, recomand. E o poveste care în esența vorbește despre libertatea de a fi cine simți că ești fără a urma o cale prestabilită. Despre lupta pe care fiecare femeie o duce să se poată elibera din mentalitatea cu care a fost crescută într-o vreme mult mai conservatoare.
O profesoară nonconformistă vine să predea artă modernă într-un colegiu super tradiționalist. Și ce-și învață studentele? Să vadă imaginea din spatele imaginii. Povestea din spatele poveștii. Să aibă curajul să fie fericite pe bune pentru că aleg singure ce-i mai bine pentru ele.
Mă emoționează astfel de filme pentru că mereu am căutat așa ceva în realitate. Poate nu neapărat conștient, însă simțind mereu că nu mă potrivesc niciunde, am căutat mereu să mă eliberez. Că toți oamenii îmi erau străini și că de fiecare dată când îmi deschid sufletul, când îmi pun inima pe tavă, urmează să fie făcută piure.
Am învățat lecția asta foarte devreme și cu toate acestea, nu m-am oprit.
De undeva, habar n-am cum și de unde, încă mai am acel strop de naivitate să cred în bunătatea oamenilor. Să cred că fiecare avem o poveste care ne-a mutilat într-un fel saul altul, dar care nu definește cine suntem. Că lucrurile nu sunt mereu ceea ce par și că există speranță chiar și în cea mai întunecată cameră.
Nu cred că e niciun soi de pozitivism toxic. Nu cred că toate au un final fericit, dar cred că orice, bun sau rău, merită trăit. Și merită să scoți la lumină atât partea rea, cât mai ales partea bună.
Că viața-i mai mult artă și mai puțin tehnică.
Așadar, când am ales să public gânduri și trăiri, n-am făcut-o doar ca să caut validare. A fost modalitatea mea de a întoarce toată energie pe care o am. Bună sau mai puțin bună. Am ales să-mi las textele libere pentru că undeva, cineva cu siguranță se va regăsi măcar într-o propoziție.
Și poate vine din tendința mea spre narcism să cred acest lucru. Accept și mă predau acestui argument. Sunt departe de a fi perfectă și nici nu mi-aș dori să fiu. Tot ce pot să sper este că voi reuși să rămân umană și că într-o zi cineva se va simți mai puțin singur. Așa cum m-am simțit eu citind textele altora.
Într-o lume unde nimic nu e sigur și totul e atât de fluid, cred că fiecare avem nevoie de un safe space. Așa îmi doresc să fie textele mele. Un refugiu pentru cine le caută și le găsește.
Când am ales să public, ți le-am dedicat ție, dragă cititorule.
Multe sunt poate prea personale, dar nu vorbesc doar despre mine. Nu sunt o modalitate de a cere ajutor sau validare. Am depășit această etapă. Tot ce scriu și ce public, dacă e personal, e metabolizat și rumegat de multă vreme.
Nu sunt nici jurnalistă, nici scriitoare. Sunt o amatoare căreia îi place să facă acest lucru pentru că atunci când scriu, mă simt și eu mai puțin singură.
Să ne recitim cu bine! 💜
