📖 Jurnal nocturn de pandemie: Dor (23.04.2020)

Rândurile de mai jos sunt scrise într-o noapte foarte agitată de aprilie 2020. Eram în plină pandemie, carantina era deja instaurată de ceva timp. Nu l-am publicat pentru că m-a durut în acel moment. Acum este o amintire, o pagină dintr-un jurnal de pandemie.

Dor. Ce e dorul? Cred că îmi e. Mult dor. Dor de munte, de mare, de ducă. Dor de prieteni, dor de facultate. Dor de liniște. Suntem acasă, dar nu e liniște. E multă tensiune. E un fel de purgatoriu.

Mai am un singur dor…

dor

Când va fi mai rău, tot așa să fie. Să ne bucurăm de ce avem, să mulțumim pentru ceea ce primim. Să fim mai siropoși în cuvinte și mai zgârciți cu îmbrățișările. Să fim mai blânzi unii cu alții, dar mai ales cu noi înșine. Să mâncăm mai puțin și mai sănătos, dar să râdem mai mult.

Viața e fragilă, atârnă de un fir de ață și noi nici măcar nu realizăm.

Mergem pe o sfoară subÈ›ire, în jos e prăpastie. E neagră È™i adâncă. Mă uit la ea È™i mă trec fiori reci pe È™ira spinării. E atât de adâncă…

Dar ridic capul și privesc înainte. Nu văd altceva decât negură și ceață. Am speranță că dacă voi păși în continuare, voi vedea o luminiță. Poate chiar celălalt mal. Zâmbesc pentru că știu că nu sunt singură. Suntem cu toții implicați. Nimeni nu este scutit. Simt că mă sufoc. Mă strâng pereții, mă apasă tavanul. Fereastra este din ce în ce mai mică. Afară este tot mai întuneric.

Pandemie. Ce cuvânt urât. Parcă îl vomiți. Oare unde vom fi anul viitor pe vremea aceasta? Oare vom mai fi? Vaccin? Ce gând îndepărtat. Simt miros de tei. Oare înfloresc deja? Îmi e dor. Iar dorul e ca un gol în stomac și în inimă. N-are sens. Nimic nu are sens. Uite prăpastia.

Nu, nu te uita. Uită-te înainte. Uită-te înainte. Vor veni și zile, nopți, vremuri mai bune.