O foiță de ceapă
Am deschis coala de scris pentru că sunt atât de multe lucruri pe care aș vrea să le scriu, dar când deschid laptopul nu iese nimic coerent. Mi s-a mai întâmplat asta și în trecut. Am pus-o pe baza lipsei de inspirație. Între timp știu mai bine și pun degetul exact pe haos din mintea mea.
Pentru că în această perioadă sunt un super haos.
Și pentru că știu mai bine decât în trecut, nu vreau să las să treacă doar așa. Pentru mine, în primul rând, apoi pentru oricine mai are nevoie.
Sunt haos și se simte ca naiba. Nu prea dorm bine nopțile, mă trezesc de nenumărate ori. Îmi lipsește acel somn odihnitor și profund. Sigur că e și contextul. M-am mutat și totul este iarăși nou. Îmi ia puțin să mă acomodez.
În principiu, câteva frici care s-au născut din niște goluri pe care încă nu reușesc să le umplu. Și goluri care, paradoxal, cântăresc foarte mult. Mă simt ca o ceapă care tot dă foițe jos periodic. Până la urmă este unul dintre scopurile mele. Să nu las orgoliul să mă conducă, iar orgoliul meu în această perioadă e foarte războinic și îmi dă mari bătăi de cap. Probabil de asta sunt și așa obosită și tăcută în general.
De câteva săptămâni bune încerc să îl domolesc, dar îl întărâtă foarte mult necunoscutul și cunoscutul. Din nou, un paradox. Nu știu ce urmează, dar știu cum a fost. Și îmi e frică de ce a fost pentru că a durut. Nu de durerea aia în sine, ci de faptul că s-ar putea repeta pentru că n-am învățat nimic.
Nu am de unde să știu, oamenii, locurile, totul e într-o continuă schimbare. Până la urmă e singura constantă din Univers.
Însă e foarte amestecat totul și îmi e greu în acest moment să găsesc înțelesul. Iar orgoliul meu caută foarte tare acest lucru. Așa că ne luptăm.
O mică victorie este că faptul că îmi dau voie să fiu. Dacă în alte perioade simțeam că înnebunesc de oboseală, mă apuca o sfârșeală inexplicabilă și mă foiam, mă supăram, voiam să rezolv. Acum nopțile nedormite și starea mea proastă, doar sunt. Am multe conversații interne și am observat cât de mult s-a schimbat vocea cu care discut. Mi-e mult mai prietenă decât înainte.
O altă mică victorie este că multe dintre lucrurile care mă frământă nu sunt despre mine. Adică da, poate uneori sunt prea mult, poate alte ori prea puțin, dar e în regulă și asta pentru că în majoritatea timpului este un echilibru. Nu vreau să demonstrez nimic nimănui.
Cam tot ce am făcut în ultima vreme, în ultimii ani, a fost pentru că am simțit și mi-am ascultat instinctul. Și nu mai este nici despre destinație în sine, ci despre călătorie și a îmbrățișa fiecare zi așa cum mine.
Acum sunt aici, eu și cu mine, într-o cameră cu un miros drag și o lumânare aprinsă în toiul nopții. Am dormit puțin și aș vrea să o fac în continuare. Însă mă bântuie. Mă bântuie acest sentiment de confuzie. Iar cu fiecare zi ce trece, mă afund tot mai tare în el. Poate răspunsul e chiar în fața mea, dar refuz să îl accept.
Sau poate e doar un nou început și de asta se simte așa confuz. Nu știu, dar am să le las să fie. Am obosit să orice. Faptul că am scris acum, mi se pare un efort imens. Însă e compromisul pe care l-am făcut acum pentru mine, cea din viitor. Să îi aduc aminte că perioade ca acestea nu sunt veșnice și că, poate, o nouă foiță de ceapă se dă jos. Ce știu sigur este că sunt curioasă și am un soi de încredere oarbă.
Poate nu așa ar trebui să fie, dar cui îi pasă până la urmă? Fiecare face atât cât poate de bine.
Să ne recitim cu bine.
