🐾 Închid un capitol

M-am gândit mult dacă vreau să împărtășesc asta pe blog sau nu. Am decis să o fac cu gândul să marchez cumva această mică victorie. Am mai vorbit aici despre de ce scriu. Despre de ce am postat atât de mult pe Instagram și de ce am făcut atât de multe lucruri la un moment dat în viața mea.

Am mai spus despre nevoia mea de a fi văzută și auzită. Nu neapărat pentru validare, deși a jucat și asta un rol important. Ci mai mult despre faptul că mai mereu m-am simțit singură și neînțeleasă. În adolescență mă numeam defectă.

M-am gândit mult în ultima vreme la această nevoie cumva. De ce? De ce am făcut asta. Aveam deja răspunsul, însă sub această întrebare, se ascundea alta. Mai am în continuare această nevoie? Așa că am început să-mi studiez profilul de Instagram care a adunat 1.200 de postări în 11 ani. Să mă uit la postări, să mă gândesc când și în ce context am făcut respectiva fotografie. Numitorul comun a fost fix acesta – sentimentul de singurătate și nevoia de a fi văzută.

Am decis că nu mai am nevoie de acest lucru.

Cumva sunt ok cu acest sentiment de solitudine și la fel de ok să nu fiu văzută. Pentru că știu că sunt de oamenii care contează. Așa că am început să arhivez frenetic postările. Fiecare fotografie care se identifica cu această nevoie a zburat direct în arhivă fără nici un resentiment. N-a fost un gest necugetat, a venit cumva foarte natural.

Așa am ajuns să am doar 3 postări. Prima – o fotografie cu mine de când eram mică. Cu fetița bucălată, cu ochii mari și speriați și cu bretonul tuns după castron. A doua, o altă fotografie pe care de această dată o țin în mână, cu aceeași fetiță puțin mai mare care aleargă aparent fericită într-o curte. Iar ultima, un carusel de fotografii din această vară cu mine de la mare și cu două versuri din Scrisoarea I a lui M. Eminescu.

Și când am conștientizat și legat ceea ce tocmai făcusem, am avut un sentiment de ușurare. Practic, ce a rămas este răspunsul la veșnicele mele căutări. Fetița mica, fata care a început să caute fetița mica și femeia care sunt astăzi. Cu spatele la lume, uitându-mă în zare.

Pentru că după ani de scris, fotografiat, filmat, făcut, dres ce vrei tu, am înțeles.

Am înțeles în sfârșit pentru cine fac tot ce fac și că nu am de ce să mă mai afund în alte lucruri. Tot ce fac, fac pentru fetița cu ochii rotunzi și breton după castron. De ea am fugit atâta timp, doar ca să mă întorc la ea.

Și cred că dacă ar putea vorbi, s-ar uita la mine și tot n-ar spune nimic. I-ar fi prea rușine, dar cred că ar fi fascinată. Și nu, nu este vreun cult al personalității și nici un semn de profund naricisism.

Ci efectiv un moment în care mi-e poate mai clar ca niciodată că sunt bine. Că viața mea chiar e faină și că am ajuns să fac și să fiu cine poate nici nu îmi imaginam că voi ajunge vreodată. Îmi place mult această libertate și nu îmi e teamă de responsabilitatea care vine cu ea.

Mi-am dorit atâta timp să mă caut și să mă înțeleg, până am priceput de fapt că eram aici. În tot acest timp când mă căutam prin artă și alți oameni, eram de fapt aici. Bună, rea sau oricum aș mai fi, n-am nimic de demonstrat nimănui. Nu vreau să fac asta, scopul meu este să-mi rămân autentică. Iar cine are ochi să vadă și suflet să înțeleagă, o face deja.

Pentru că de fiecare dată când am fost așa, de fiecare dată când mi-am ascultat intuiția și mi-am depășit frica, am câștigat în viață.

Sper să nu mă mai îndoiesc de asta vreodată. Iar când o fac, să-mi amintesc că sunt mai mult decât frica și anxietatea mea. Că sunt infinit mai mult decât toate dezamăgirile și așteptările nerealiste și că tot ce contează cu adevărat nu m-a ratat niciodată pe bune. Restul a fost doar zgomot de fundal.

Simt că închid un capitol cumva. Nu știu ce înseamnă asta. Nu știu dacă mă despart de scris, de făcut poze sau de orice altceva am mai făcut în această zonă… Chiar nu știu, dar e perfect în regulă.

Poate ne recitim cu bine! 🐾