Martie 2020. Primele săptămâni de pandemie. A treia mai exact. Am postat o pagină de jurnal din aprilie 2020 – o poți citi aici. Cât de mult timp mi se pare că a trecut de atunci și cât de mult s-au schimbat lucrurile. Îmi amintesc că am scris rândurile de mai jos pe grabă. Voiam să îmi limpezesc gândurile. Îmi era teamă de viitor și de toată incertitudinea. Și acum îmi este, însă nu în felul acela.

Jurnal nocturn de pandemie. Îmi mai aduci aminte cum era viața înainte? Îți mai amintești cât de grăbiți eram? Cum nu aveam niciodată timp de nimic? Cum ne plăcea să ne îngropăm în proiecte, seriale și mâncare? Îți mai amintești că plăteam să vorbim cu cineva care să ne înțeleagă?

Îți mai amintești cum nu aveam niciodată timp să o sunăm pe bunica? Totul era pe repede înainte. Toată lumea judeca pe toată lumea. Nimic nu era niciodată suficient de bun, suficient de repede. Îți mai amintești cum niciodată nu aveam răbdare? Totul trebuia făcut acum. Nu mai era nici un răgaz. Nici o pauză. Viața era un carusel du-te, vino.

Îți mai amintești că nu aveam niciodată timp să reparăm nimic? Uneori, ne lipsea dorința să construim. Voiam totul de-a gata, la cheie. Nu mai exista moarte, nici durere, nici sacrificiu. Toate ne erau străine. Poate că ne sunt și acum. Îți mai amintești cum cerul este doar praf de stele, soarele doar o stea, iar luna doar un astru în care omul a înfipt un steag?

Mai știi când copacii erau doar niște străini pe lângă care treceai în fiecare zi?

Dar de pisica din fața  blocului îți mai amintești? De câinele pe care l-ai uitat, de băiatul pe care l-ai iubit și apoi l-ai părăsit? Cum rămâne cu prietena din clasa I care a plecat un an mai târziu cu părinții în Franța? Unde este femeia aceea cochetă care te lua de la grădiniță? Îți mai amintești cutia de fotografii a mamei care poza orice secundă din viața ta de dinainte să ți-o amintești

Nu mai sunt. Toate au pălit, toate s-au dus pe apa sâmbetei și sub umbrela lui nu mai am timp.

Îți mai amintești primul sărut cu băiatul ăla brunet cu ochelari rotunzi și minte ascuțită pe care îl iubești? Dar sentimentul pe care l-ai avut când ți-a spus că ești frumoasă? Toate astea sunt prostii, niște fleacuri de care nimeni nu are nevoie.

Îți mai amitești cât de liberi ne simțeam și cât de mult de plângeam? Cam cât de mult nu știam să apreciem cât și ce aveam?

Și dacă nu se mai întorc aceste momente? Unde se duc amintirile când se duc? Prea multe întrebări. Prea puține răspunsuri. Nu îmi e greu să îmi imaginez de ce eram atât de superficiali și de ce era mai ușor să ne ascundem după n-am timp. Aveam de toate și nu aveam nimic.

Dar acum, acum ce avem?

Să ne recitim cu bine 🌺