⏳ Un altfel de proces

Mi se întâmplă câteva lucruri dubioase în ultima vreme. Printre ele, m-am cam rupt de internet. Nu neapărat voit, ci mai mult împinsă de circumstanțe. Mi-am luat cartelă franceză cu care nu tocmai mă înțeleg, iar în această perioadă am contractul suspendat. Nu pot să sun și nu am acces la date mobile. E doar ceva temporar, dar e un exercițiu bun.

De ani de zile sunt mereu conectată, mereu acolo. Nu știu cine mai știe, dar era un trend la un moment dat. Toată lumea te încuraja să fii mereu prezent online. M-a atins, cum s-ar zice, foarte bine. În așa fel încât uneori, când mă deconectez, prietenii mă întreabă de ce nu am internetul pornit.

Iar acum îl am în majoritatea timpului pentru că wi-fi ul de la spital e oribil. Partea cea mai interesantă este cu Waze sau Google Maps. Sunt puțin forțată să stau acasă sau să merg doar în locuri cunoscute. Mă cam bate anxietatea să mă aventurez undeva și să nu știu să mă mai întorc la apartament.

Alt lucru dubios pe care am simțit să-l fac legat de zona asta de online, a fost să fac curat pe Instagram.

Am luat la puricat lista de prieteni. Era o vreme în care îmi doream foarte mult să cresc pe această platformă. Mă credeam suficient de specială încât oamenii să-și dorească să mă cunoască :)). Așa că au avut acces la postările mele și mulți străini. Da, știu că scriu public. Doar că nu știu, am simțit nevoia de puțină intimitate. Și am făcut așa o curățenie, că platforma m-a avertizat că îmi dezactivează contul pentru că mă consideră robot. Am strâmbat din nas și m-am potolit.

Apoi, am vrut să fac curat în poze. Și uite, aici m-am împotmolit. Prima mea poză postată datează din decembrie 2013. Adică sunt aproape 11 ani și 1.196 de poze adunate. În medie cam o poză la 3 zile. Doar că nu e chiar așa pentru că în ultimii ani am fost mult mai puțin activă acolo.

Și da, știu că analiza profilului meu de instagram nu e un punct de interes național, dar promit că I have a point.

M-am gândit ce s-ar întâmpla dacă mi-ar dispărea contul. Și adevărul este că aș fi foarte tristă. Practic, acolo am adunat o colecție de amintiri care vorbesc despre diferite perioade din viața mea. Până la urmă și blogul cumva are același rol, dar se spune că o fotografie face mai mult decât o mie de cuvinte. De ce mi-aș dori să șterg ceva de fapt?!

Mi-am amintit despre diferitele perioade prin care am trecut.

Perioade la care dacă mă gândesc activ, am tendința să omit multe lucruri. Și poate că acest creier pe care îl avem cu memorie activă limitată e chiar șmecher că ne face să uităm. Doar că e o sabie cu două tăișuri.

Nu știu să explic acum din punct de vedere psihologic, neurologic sau orice alt logic, dar știu că omul are tendința să își amintească chestiile nasoale. Zilele rele, oamenii care l-au rănit, perioadele urâte, emoțiile triste, în detrimentul celor fericite. Ca și cum ne place să retrăim doar ce-i rău și să ne confirmăm mereu ce de cacao e viața.

Că da, se întâmplă în fiecare zi chestii aiurea, iar emoțiile trăite sunt fluctuante. Nu ajută nici faptul că vedem la alții ce bine le merge pentru că aproape nimeni nu se postează pe net când trece printr-o criză de nervi sau e super trist. Cel puțin nu așa pe față.

Îmi amintesc că am observat acest lucru de foarte mult timp. Înainte să fie moda esteticului, înainte ca toată lumea să vrea să fie perfectă pe net. Iar unul dintre motivele non-egoiste pentru că am postat atât de mult, a fost o încercare timidă de a le reaminti celor de acolo să se bucure de lucrurile mărunte. O cafea, o prăjitură, un loc frumos, un eveniment frumos, un om drag pe care l-am întâlnit, o carte bună, un răsărit, un apus, you name it.

Habar n-am dacă cineva s-a uitat vreodată la un material făcut de mine și să zică:

Ia uite ce idee bună a avut Teodora azi, hai să ridic ochii din telefon și să mă uit la cer.

Undeva între a primi validare și a returna lumii din cine sunt, am făcut acest lucru multă vreme.

În ultimii ani, în schimb, am renunțat. Am postat mult mai rar și fără niciun scop mai măreț decât a primi validare. Am observat această modificare la mine, dar am pus-o pe seama depresiei și a pandemiei. Atunci simt că s-a rupt. Și da, încă vorbesc despre asta pentru că încă procesez ruptura care s-a produs în mine.

Încă mi se pare că există o viață înainte de pandemie și o viața nouă care a început după martie 2020. Nu știu cum s-a resimțit în exterior, dar în mine a murit puțin câte puțin creativitatea și dorința de a da lumii ceva.

Am continuat nu doar să îmi pun întrebări despre cine sunt și ce vreau, ci am început să fac chestii mult mai activ în acest sens. Să-mi iau viața în propriile mâini, zise ea dregându-și vocea.

Cum conjunctura e de așa natură în această perioadă, am cunoscut câțiva oameni noi și foarte diferiți față de mine. Și nu neapărat în mentalitate, cât în felul în care integrează ei viața și cum se raportează la trecut și prezent. Lucru care m-a făcut să mă uit la modalitatea mea de a face acest lucru. Și posibil să fi avut acest lucru și înainte, dar și mai posibil că atunci n-aș fi avut urechi să ascult și nici minte să înțeleg. Așa că voi încerca să explic acest proces.

Am trăit cumva într-o bulă de când cu pandemia.

O bulă din capul meu care a scos la suprafață toate vocile, toate fricile, ceva pui de depresie, tot. Pentru că mi se pare că m-am schimbat mult doar ca să mă întorc la mine și să zic, hei, ești chiar ok. Nu m-a oprit din a trăi, nu m-a oprit din a visa, din a iubi, din nimic, dar poate m-a oprit din a mă exprima. Sau mai degrabă, a schimbat modul în care o fac. Am plâns și am jelit mult. S-a simțit ca un doliu, pe alocuri ca un iad emoțional. Un purgatoriu cu zile mai bune și zile mai puțin bune. Cu nopți nedormite, bani aruncați pe prostii, multe pahare de vin băute în singurătate. Încă mai fac asta, dar parcă din ce în ce mai rar.

Deși am scris mult, am scris pentru fetița cu ghiozdănel și pentru fetița cu păpușa. Am scris gânduri, emoții, frici, idei, dorințe, mulțumiri. Am scris pentru că am avut nevoie de o dovadă a acestui proces. Și mă bucur că am făcut-o, chiar dacă nu îmi este ușor să mă întorc și să recitesc.

Știu toate aceste lucruri.

Nu sunt revelații avute în miez de noapte. M-am lăsat purtată de val, mi-am dat voie să simt toate astea pentru ca să ajung aici. Fix în punctul în care sunt relaxată cu mine și pot să admit că sunt bine cum sunt.

Că sunt părți din mine la pe care vreau să le îmbunătățesc și că în felul și ritmul meu lucrez activ la asta. Că am făcut lucruri și am luat decizii cu care sunt împăcată pentru că știu că atât am putut în acel moment și e perfect în regulă. Că toții oamenii care au venit și au plecat mi-au dat din povestea lor și depinde de mine ce vreau să iau mai departe. Că sunt oameni din a căror poveste fac parte și nu sunt neapărat un personaj pozitiv, din contră, sunt vrăjitoarea cea rea.

Că poate da, marele meu defect în viața asta este că mă împrăștii printre oameni și că nu știu să mă concentrez pe mine, doar că prin oameni am ajuns să fiu cine sunt astăzi. Că sunt timidă și emotivă. Că pe alocuri sunt dificilă și încăpățânată, mă supăr prea repede și trag concluzii pripite. Că poate nu sunt mereu o prietenă bună. Că nu sunt cea mai disciplinată persoană și uneori chiar foarte superficială.

Că poate nu știu să exprim ce simt sau uneori exprim prea mult.

Că n-am știu să ascult și să dau timp lucrurilor, ci mi-am dorit totul acum. Că poate nu știu să iubesc. Că sunt prea mult sau prea puțin.

Sunt multe altele la care mă gândesc și cu care nu te mai plictisesc. În esență, toate lucrurile enumerate mai sus nu sunt altceva decât anxietatea mea. Acum sunt mult mai relaxată și cu ea în majoritatea timpului. Mai dă uneori pe afară, o mai cotește spre a evita lucruri, dar știu că va face mereu parte din mine.

Știu la modul super integrat că sunt bine cu toate bunele și mai puțin bunele mele, doar pentru că sunt și că am șansa să trăiesc în fiecare zi. Restul e doar zgomot de fundal. Sau zgomotul gândului, cum îi spuneam mai demult. Am ales să scriu despre acest lucru plimbându-mă printre pozele de pe Instagram. Amintindu-mi cât de mult am muncit să ajung aici. Amintindu-mi cum Teodora de la 18 ani, de la 23 de ani, de la de 25 de ani visa să fie independentă și relaxată cu viața.

Uite-mă la 29 cum mi-am luat două valize în mașină și am plecat să-mi împlinesc unul dintre vise.

Acela de a fi relaxată cu necunoscutul și mai ales cu anxietatea. Cu a fi (aproape) relaxată în a nu ști ce urmează, cine pleacă, cine vine. Acela de a pur și simplu fi. Sunt foarte norocoasă și recunoscătoare că am parte de acest proces și de tot ce mi se întâmplă.

Uite, poate acum nu e ok, dar promit că merită să-ți dai voie să trăiești tot. Și promit că nu pierzi pe nimeni care contează în acest proces indiferent de ritmul în care o faci.

Am scris toate aceste lucruri pentru fetița cu ghiozdănel și pentru cea cu păpușă. Și pentru toți copii care au nevoie să audă că indiferent cum e, au tot ce le trebuie ca să fie așa cum vor atâta timp cât își dau voie să fie.

Să ne recitim cu bine! ⌛️