🛣️ Drumul, piatra de hotar și restul

Am 29 de ani și aparent nicio perspectivă în viață. Așa am auzit, adică. De măritat, nu vreau să mă mărit. Bine, vreau doar că aici e altă poveste. Așa că momentan e mai ușor să zic că nu. De acasă am fugit. Vorba aceea, acasă aveam tot ce-mi trebuia. O casă unde să stau, un loc de muncă relativ in regulă, perspectivă de viitor. Eram în curs de a deveni cineva.

Iar dacă peste bifa măritișului puteam să sar mai ușor, ferească bunuțul să ocolesc restul. Ca și cum restul este un premiu care îți garantează fericirea.

Nu îmi e clar astfel încât să pot defini restul. Poate niște pietre de hotar pe care trebuie să le atingi în viață. Și uite, dacă o dăm în această metaforă a drumului, îmi amintesc instant de două situații care se potrivesc aici.

Eram într-o excursie plănuită spontan cu niște amici din facultate.

Urma să mergem la o cabană undeva în Retezat. Am plecat târziu din oraș, am ajuns pe potecă relativ spre apus. Am început să urcăm. Nu eram tocmai pregătiți pentru ce avea să urmeze. La acea cabană deja ne așteptau alți amici. Și am urcat câteva ore bune.

Îmi amintesc cum simțeam că nu se mai termină. La început a fost distractiv, am râs, am glumit. Apoi, a venit noaptea. Și noi tot urcam. Iar unul dintre colegii mei, motorul grupului, zicea Mai dealul acesta și ajungem. Ne-a păcălit așa de câteva ori. De prea multe ori, căci după fiecare deal cucerit, urma unul nou.

Într-un final am ajuns. Ne așteptau prietenii noștri obosiți și ei. Obosiți și noi. A fost un soi de bucurie, de victorie. Însă îmi amintesc ce teamă mi-a fost. Câte întrebări m-au încercat. Noaptea prin pustiul potecii. Premiul era garantat – urma să ne simțim bine. Urma să avem amintiri pe cinste. Drumul în sine este o amintire memorabilă pentru că a fost o metaforă excelentă pentru absolut orice obiectiv care a urmat.

Părea că nu contează neapărat unde vom ajunge, ci conta că suntem împreună. Nu doar pe mine m-au încercat diferite sentimente și trăiri atunci. A fost ceva ce ne-a legat. Drept urmare, ani lumină mai târziu, încă suntem ca un fel de familie. Ne vedem foarte rar, viețile noastre merg pe drumuri diferite, însă atunci când ne întâlnim, pare că suntem la fel. E aceeași conexiune care ne leagă, același sentimente de apartenență.

Apoi, îmi amintesc o coadă la care am stat la cinematograf.

Eram cu una dintre femeile vieții mele. Voiam să merg singură, dar a insistat să vină cu mine. Am luat-o că și așa nu prea știm să petrecem timp împreună. Urma să vedem un film despre o carte pe care o citisem. Ne-am așezat la coadă – una foarte lungă. Am zis că e un timp bun să mai râdem, să mai bârfim oamenii din jur. Da, știu. Doamne ferește, nu voiam de fapt să facem acest lucru.

Doar că femeia cu care eram avea alte planuri. Percepția ei despre coadă nu era deloc romantică și de tipul bonding. Era mai degrabă – hai să luăm odată nenorocirea aia de popcorn și să vedem filmul. Pentru ea nu conta drumul, cât conta premiul. S-a dus la altă coadă și am stat în paralel singure.

Coada ei a câștigat, dar nu despre competiție era vorba. Nu pentru mine cel puțin. Voiam doar să petrecem timp împreună. Așa cum am petrecut cu colegii mei în pădure. Voiam să facem această călătorie împreună, nu să ajung neapărat la film.

Și mi-am dat seama că deși ne asemănăm în foarte multe aspecte, suntem foarte diferite.

E în regulă să îți dorești să ajungi la următoarea piatră de hotar și să ignori călătoria în sine. Pe de altă parte, câte alte lucruri extraordinare nu ratezi fiind cu ochii doar pe premiu?

Nu contează cum ajungi acolo, important e să ajungi.

Ba da, contează. Contează pentru că degeaba ai ajuns la premiu dacă ești singur. Degeaba pui mâna pe nenorocita aia de piatră de hotar, dacă nu ai cu cine să râzi, să plângi sau să orice. Mă rog, fiecare e liber să încerce, iar ce citești acum este un exercițiu de imaginație până la urmă.

Mi-a spus cineva recent că marele meu defect în viața este că mă disipez între oameni și nu-mi urmăresc obiectivele. Că nu știu să văd ce e important pentru mine. Pentru o secundă am luat-o de bună. Apoi, mi-am dat pur și simplu seama că e vorba de percepție și că nu trebuie să mă explic. Am făcut-o deja mai sus.

Nu trebuie să rezoneze toată lumea cu ce am pălăvrăgit aici. Însă știu sigur că unii o vor face, iar pentru mine e suficient.

Sunt un milion de victorii mici, câștiguri nesemnificative pe care nimeni nu le observă.

Indiferent ce e important pentru tine – drumul sau piatra de hotar, sper să-ți fie bine și să găsești acei oameni cu care să poți împărți ce vrei să împarți. Cu toții suntem povești care se împletesc între ele. Și oricât te ferești de povestea altuia, oricât vrei ca povestea ta să rămână numai a ta, soro, asta-i aproape imposibil.

Iar frumusețea vieții este tocmai că ai șansa să o iei de la capăt în fiecare zi. E romantic, știu, dar e și adevărat până la urmă. Și nu este despre piatra de hotar și nici poate despre drum. Fiecare pas înainte e o victorie mică. Și contează. Contează pe drum, contează când ajungi la premiu. Contează tocmai pentru că ești viu.

Să ne recitim cu bine! 🛣️