Ce caut aici? Încotro mă îndrept?

Dacă nu ai timp să citești text sau îți dorești pur și simplu să îl asculți, o poți face aici:

Ultima perioadă a adus unele schimbări de percepție personală. În mare parte, această schimbare a fost indusă de oameni cheie care au avut răbdare cu subsemnata, dar și de întâmplări derivate din mediul în care mă învârt. Unii i-ar spune că e un strop de înțelepciune adăugat râului vieții, alții ar numi-o simplu – maturitate.

Ea nu vine cu vârsta, ci cu lucrurile pe care le faci și oamenii pe care îi întâlnești. Aici nu voi enumera acele persoane care contează, ci le voi îndrepta un gând bun.

Sunt acei oameni care au răbdare cu tine și care, atunci când greșești, nu te dojenesc ci îți oferă din timpul lor pentru a-ți explica ce, cum, de ce.

Nu pot cuantifica numărul acestor oameni pe care i-am întâlnit și care nu m-au apostrofat, ci m-au învățat. Au fost mulți și probabil se vor înzeci cu trecerea vremii. Dar le sunt recunoscătoare, căci fără ei nu aș fi fost cine sunt astăzi.

Cele mai multe îndoieli pe care le am sunt legate de faptul că am dat la medicină. Am pierdut șirul întrebărilor, al gândurilor și al frământărilor care mă macină. Toată viața am spus că voi deveni jurnalist, iar la 19 ani pășeam într-un laborator de anatomie. De atunci și până astăzi au trecut 4 ani, câteva sesiuni, zeci de nemulțumiri, sute de ore nedormite, mii de dileme.

Cine sunt? Ce caut eu aici?

Am așteptat să-mi cadă din cer un răspuns. Mi-am promis de câteva ori că renunț, că mă duc în locul unde mi-ar fi mai ușor și poate mai bine.

Cu siguranță aș fi mai liniștită și mai puțin obosită, aș avea mai mult timp pentru scris și călătorit. Probabil că aș fi avut și un job acum și mintea mult mai limpede. Nu ar fi existat dileme sau presiune, supărări și frustrări. Sau cel puțin nu atât de marcate.

În cele din urmă, fără să mai încerc să înțeleg, fără să mă străduiesc să descâlcesc ițele care m-au adus aici, am înțeles. Să faci rai din ce ai e un fel de-a o spune, dar e fuga de responsabilitatea propriei decizii. Raiul poate fi o grădină mistică sau pot fi oamenii pe care îi aduci lângă tine.

Cei care pleacă nu înseamnă că sunt răi, ci pur și simplu au un alt rai. Căci fiecare îl poate construi pe al său. La fel de bine, acel rai poate deveni iad. Și uite așa ne întoarcem la mitul creației. Și devenim creatorii propriului drum. Cu sau fără destin, important e drumul, nu destinația finală. Uneori ea nu există ori se pierde în uitare. Drumul, însă, face toți banii și toată energia.

Calea pe care calci rămâne amprentată de urma piciorului. Raiul este suma acelor urme. Iadul este durerea pe care o cari în spate.

Orice rai poate deveni iad când durerea e prea mare, așa cum orice iad devine rai când ai oameni în jurul tău. Pentru tine, raiul meu poate părea iad, dar pentru mine poate părea cel mai fericit lucru.

Încă nu știu ce caut. Nu am nici o idee încotro mă îndrept concret, iar faptul că nu există un plan mă sperie. Mi-am dat totuși seama că lucrurile nu sunt așa sumbre cum par uneori. E mai mult o stare de moment, un gând fugar pe care dacă îl alung nu se transformă într-un uragan. Uneori îmi iese, alte ori mă afund în el.