🤭 Luvru – povestea personală a vizitării acestui muzeu

M-am apucat vara trecută să scriu despre experiența de la Paris. Făcusem un plan, aveam totul pregătit. Însă așa cum fac uneori, nu m-am ținut de el pentru că nu a fost suficient de important. Revin la aceste povești pentru că mi  se par și mai relevante în acest moment. Am scris în retrospectiva lui 2022 că această călătorie se poate asemăna cu una inițiatică. Nu am dat prea multe detalii, dar m-a întrebat o prietenă zilele trecute la ce m-am referit.

A trecut ceva timp de atunci, iar lucrurile au început să se așeze. Vreau să vorbesc despre cum a început acest proces pentru că uneori asemenea povești îi ajută și pe alții.

Călătoria la Paris a venit după o perioadă de aproape un an

în care m-am îngropat în muncă pentru a îngropa tot ce nu voiam să simt. Deși am mers la cineva acolo, călătoria în sine am făcut-o singură. Și a fost pentru prima dată în mult timp când am plecat atât de departe singură. Încă de când am decolat și m-am deconectat de tot ce era acasă, mi-am dat voie să mă întreb ce se petrece cu mine. Dacă sunt bine cu mine unde sunt, dacă sunt fericită, dacă trebuie sau nu să fac acest lucru. Încă era cu trebuie, nu cu vreau.

Și a fost fix într-o zi de vineri după o săptămână de alergat și bifat diverse obiective. Eram obosită, credeam eu, de la prea multă alergătură. Oboseala mea era mult mai adâncă de atât. Și eram cu cineva care exact asta voia să facă în continuare – să alerge, să vadă, să facă, să bifeze când eu voiam doar să fiu. Aveam nevoie să fiu, dar nu voiam să-mi recunosc acest lucru.

Iar ziua aia de vineri era dedicată Muzeului Luvru.

Un loc pe care l-am văzut până atunci doar în filme și despre care știam că e imens. Citisem undeva că ai nevoie de 72 de zile pentru a-l vizita și a acorda fiecărui exponat măcar 30 de secunde. 72 de zile non-stop.

Deja îmi făcusem o impresie despre cât de mare și impresionată este capitala Franței, însă odată ajunsă la piramida muzeului Luvru am avut un oarecare șoc. Cât vedeai cu ochii, era numai clădirea muzeului. Iar omul de lângă mine voia să îl vedem pe tot într-o zi.

N-am obiectat prea mult. N-am stat nici prea mult la coadă, ce-i drept. Așa că am intrat și ne-am pierdut printre expoziții. De la ceramică, covoare, la Egiptul Antic, mumii, la sculpturi și tablouri. Și cum mă plimbam pe acolo, încercând ca orice turist veritabil să fac cât mai multe poze, mi-am dat seama că trec prin acea bijuterie de muzeu fix ca gâsca prin apă.

Nu vedeam de fapt nimic, de priceput nici atâta. Puteam doar să iau harta și să bifez că am călcat pe acolo. Doar că nu mi-am dat seama pe moment. Am început să realizez când mă dureau mult prea tare picioarele, îmi era foarte foame și încercam să mă conțin pentru că omul voia să mergem în continuare deși eram acolo de mai bine de 7 ore. Erau foarte mulți oameni în jur, iar mie oricum nu prea îmi plac aglomerațiile. M-am decompensat teribil. Îmi e rușine de fiecare dată când mă gândesc la această experiență și încă lucrez să mă iert pentru ea și pentru faptul că m-am ignorat până am ajuns în acel punct.

M-am decompensat pentru că îmi încălcasem toate principiile și tot ce știam că sunt.

Și poate va suna ciudat pentru unii, însă cei apropiați știu că mie îmi place să stau, să mă uit, să mă gândesc la ideea de ce a vrut să spună autorul. În general fac acest lucru. Deși veneam după o perioadă în care îngropasem multe emoții, nu prea îmi stă în fire să fac acest lucru. Mereu revin la întâmplări și la oameni și încerc să înțeleg substratul. Drept dovadă, revin la această întâmplare.

Și tot ce făceam în acel muzeu Luvru nu era decât imaginea clară a ceea ce făcusem de fapt în ultimii ani. Ignoram cine sunt și ce îmi place, mă minimalizam pentru a fi pe placul cuiva. Și ceva din mine, cred că partea care nu era complet îngropată s-a înfuriat. Foarte tare, visceral de-a dreptul.

Dacă mă gândesc în urmă, acel moment a fost mai mult un strigăt de ajutor de la mine pentru mine. Pentru că eu nu trec ca gâsca prin apă și nici nu vreau să fac un lucru doar de dragul de-al face. Când mă implic în ceva sunt acolo 100%, iar dacă nu pot evit să fac. Și dacă trebuie să fac, îl evit până sunt pregătită să mă implic cu totul.

Nu îmi amintesc mai nimic din muzeu tocmai pentru că am trecut aproape degeaba prin el. Noroc cu fotografiile pe care le-am făcut. Însă m-a speriat foarte tare această decompensare. Și a pus toate rotițele în mișcare. A ridicat la fileu toate întrebările de care fugisem atâta timp. Și da, o perioadă n-am priceput. Am dat vina, așa cum face toată lumea la început, pe omul de lângă mine. Doar că el n-avea nicio vină. Habar n-avea ce-i în capul meu. Nu știam eu, dar mai el.

Muzeul Luvru înseamnă mult mai mult de atunci

Dacă voi avea ocazia să revin la Luvru, nu va fi doar pentru artă și bucuria care vine odată cu ea. Ci va fi mereu locul care mi-a adus aminte că nu îmi place cine sunt și spre unde mă îndrept. De-a dreptul nu mă mai recunoșteam, însă mă uitam la imensitatea de loc în care sunt și simțeam că orice e posibil. Și poate până la urmă despre asta e arta în sine. Să îți pună rotițele în mișcare. Să îți arate alte perspective. Să îți dea idei noi, să te inspire. Poate nu pentru toată lumea e la fel de personal, însă pentru mine a fost. Și a venit fix în momentul în care trebuie.

Uneori mă uit în spate și nu îmi vine să cred că de bine și frumos se aștern lucrurile. Chiar și fără să ai imediat răspunsurile. You just have to trust the process – ai nevoie doar să ai încredere în proces. Și să nu treci prin viață ca gâsca prin apă.

Să ne recitim cu bine! 🤭

sursă foto