🌙 Gânduri sub clar de lună: după 5 ani
Mi-a amintit Facebook de o fotografie de acum 5 ani. O voi pune mai jos. Eram îmbrăcată foarte elegant pentru că fusesem la teatru. Îmi amintesc că am stat undeva în dreapta scenei și am văzut piesa De ce iubim femeile. Apoi, am poposit la o ciocolată caldă la cafeneaua de lângă teatru și l-am rugat să îmi facă o poză.
Acum 5 ani aveam 22 de ani. Eram studentă la medicină, îndrăgostită, implicată în multe activități. Locuiam cu părinții mei, conduceam o mașină veche, dar pe care o iubeam foarte mult și mi se părea că sunt exact unde trebuie să fiu în viață. Mă comportam așa cum se aștepta toată lumea să o fac. Mă străduiam să fac pe toată lumea fericită, să nu mănânc prea mult, să ajung la sport, să ies în oraș.
Însă îmi amintesc că eram mai mereu neliniștită.
Mereu trebuia să fie ceva un pic mai mult, un pic mai bine. Dăm timpul pe repede înainte și ajungem la timpul prezent. Uitasem de fotografia asta, însă am redescoperit-o pe Facebook. Iar când am văzut-o, mi s-a strâns inima. Primul lucru la care m-am gândit a fost cât de bine reflectă această fotografie tot ce eram atunci. Tot ce încercam să fiu și tot ce îngropam. Și cât de mult nu mă plăceam de fapt. Cât de mult mă biciuiam și mă sugrumam.
Dacă pe atunci mă întrebam mereu Ce ar trebui să fac?, abia câțiva ani mai târziu am început să mă întreb Ce vreau de fapt?. Au fost nevoie de multe cărți, video-uri, filme, discuții și și mai multe jurnale pe care le-am umplut. Cu sentimente și gânduri, cu frici și tot întunericul pe care l-am adunat mult timp.
Am auzit de câteva ori că sunt un om sensibil. Și detest acest epitet pentru că sensibilitatea mi se pare o slăbiciune. Mereu am fugit de ideea de a fi sensibilă, slabă și tot ce stă în opoziție cu puterea. Doar că tocmai această sensibilitate m-a salvat. A dat din coate, și-a făcut simțită prezența uneori în cele mai nepotrivite momente, alteori lângă cei mai nepotriviți oameni. Am dat mult din sufletul meu oamenilor care nu l-au înțeles. M-am întrebat de ce? Eram atât de disperată să mă vadă cineva, să mă audă cineva, încât mereu am dat fără să știu de ce o fac. Între timp am înțeles.
Mereu m-am judecat că nu pot să mă conțin mai mult. Una dintre dovezi este exact acest blog. De ce simt această nevoie, aproape obsesie de a le arăta altora cine sunt și ce gândesc. Între timp am înțeles și acest lucru.
Fata de 22 ani habar nu avea ce drum anevoios o așteaptă.
Câte lupte și trânte, câte răfuieli și bătălii avea să ducă. Nu cu lumea, ci cu ea însăși. Au trecut 5 ani de la acel moment și cele mai grele lupte încă se duc. Sunt în plină desfășurare.
Doar că acum luptele au luat alte forme și dimensiuni. Și uneori e foarte greu. Pentru că cel mai dificil lucru pe care îl poți face este să te uiți în oglindă. Să te întrebi cine ești și de ce ești așa. Să cauți cauza tristeții și nefericii tale. Să cobori în valea sentimentelor îngropate și să aprinzi lumina. Sau măcar să încerci să o faci. E un întreg proces care lasă în urmă nopți nedormite, sticle de vin goale, ochi umflați și zile de zăcut pe canapea.
Și nu are sens. Mult timp nu au sens toate aceste lucruri. E ca și cum te învârți într-un cerc și nu-i mai dai de capăt. Doar într-o zi începe să capete. Toată empatia aia pe care le-ai oferit-o altora, toată înțelegerea cu care i-ai tratat începe ca prin minune să-și arate fața către tine. Începi să vezi că meriți să îți oferi ție ce le-ai oferi altora. Și începi să o faci. Prima oară timid, apoi cu și mai mult aplomb. Și se simte atât de bine. Iar toate acestea sunt un veșnic proces, uneori lent și greoi, presărat cu tot felul.
Este oricum, numai ușor nu.
Însă mă gândeam astăzi la toți oamenii nefericiți care habar nu au că sunt așa. Mulți în relații toxice, mulți frustrați și furioși. Și mai mulți cu adevărat triști, iar toți mi se pare că se gândesc la fericire ca la un țel, un scop.
Doar că fericirea, din perspectiva mea, se vede altfel decât o simplă exaltare, o stare de spirit pe care uneori o confunzi cu plăcerea. Fericirea e atunci când gândurile îți sunt alineate cu sentimentele și acțiunile. Când simți că poți fi vulnerabil și ești suficient de curajos să faci exact cum simți chiar și fără să știi ce urmează. Dar nu dintr-un impuls de moment, ci pentru că ai decis că este exact ceea ce vrei și ai nevoie.
Nu știu ce ar zice fata de 22 de ani despre aceste gânduri,
dar știu că femeia de la 27 este fericită, chiar și atunci când e tristă. Sună paradoxal? Poate. Doar că împreună cu aceste revelații, vine și mult mai multă stabilitate și un soi de echilibru pe care le-am căutat mult timp.
Să ne recitim cu bine! 🌙
