Nu mai știu să scriu

Nu mai știu să scriu. Cel puțin nu aici. Nu mai vreau să scriu, nu mai văd sensul. Tot talentul meu a murit undeva prin ianuarie anul trecut pentru că am vrut. Am avut nevoie doar de un impuls. Vorbeam zilele trecute cu o prietenă care m-a întrebat – vrei să știi părțile mele nasoale? Am zis – da. Printre ele era am nevoie mereu de validare. Am întrebat-o dacă chiar are nevoie sau este doar o impresie veche a unei persoane care astăzi nu mai este. Ce scriitoare mai ești și tu? Nu mai sunt. Mulțu.

Tot zilele trecut am aflat despre mine că par atât de independentă și de nu ține cont de părerea lumii. Am zâmbit și m-am îngrozit în același timp. Am zâmbit pentru că mereu am vrut să fiu independentă și chiar sunt. Mă bucur că am ajuns aici. Pe de altă parte, m-am înspăimântat pentru că dacă sunt percepută atât de independentă, cine mă va observa. Ce prostii scriu aici. Ți-am zis că nu mai știu să scriu.

Nu mai am nervi.

Nu mai am răbdare să mă explic și să scriu. Îmi revendic pe bune independența. Și nu mai știu să scriu. Nu mai vreau să scriu. Vreau să fac musaca și să am cu cine o împărți când o scot din cuptor. Vreau să fac cafea și să o am cu cine o bea la sudoku și integrame. Vreau să merg la Lidl și mă cert pe ce lapte luăm. Vreau să beau un pahar de vin la un serial și să mă trezesc în miez de noapte să am pe cine pune mâna. Și nu, Pica nu se pune – srry. Vreau să am pe cine lua de la aeroport sau de la gară și să fie cea mai mare bucurie a revederii. Și dacă aceste dorințe sunt an end of an era, atunci așa să fie.

Nu mai știu să scriu. Și nici nu mai vreau.

Pa!