💛 Totul e în regulă în mine și în lume

Totul e în regulă în mine și în lume este cartea Petronelei Rotar pe care am citit-o fără să răsuflu pentru că a picat într-un moment cum numai Universul știe să dea asemenea coincidențe. Aceasta nu este o recenzie, mai degrabă un val de gânduri și credințe care au prins rădăcină în mine și de care, pe alocuri, am uitat. S-au trezit la viață citind această carte. Să îți zic.

După un ianuarie care s-a simțit cât un an, iată că se deschide o nouă lună – luna iubirii. Nu am înțeles multă vreme de ce ne place să o numim așa, până la urmă iubirea ar putea fi sărbătorită în fiecare zi, nu? Nu chiar și motivele sunt numeroase, puțin relevante acum.

Am văzut recent un video care zicea că ianuarie e un fel de luni, februarie marți, martie și aprilie un soi de miercuri, mai și iunie seamănă cu joi, iulie, august, septembrie cu vineri și așa șai departe. Mi-a plăcut mult analogia.

În această luni care a durat de fapt 31 de zile interminabile, singura scăpare a fost să mă întorc la mine.

Am acest obicei ca atunci când mă simt copleșită de viață, să mă bag în scorbură. M-am ascuns și m-am odihnit, m-am dus acasă fără niciun scop anume, dar am descoperit incredibil de multe lucruri.

Am citit cartea Petronelei Rotar, Totul e în regulă în mine și în lume și a fost ca o confirmare a faptului că mi-a pălit de tot inocența. Că în sfârșit nu mai caut să mă înțeleg, ci mă iau ca atare. Că îmi cunosc atât atuurile, cât și demonii și cumva am făcut pace cu ei. Munca nu se oprește niciodată, dar e mai liniște ca niciodată.

A fost un moment care a dat un nou sens, o nouă perspectivă. Conduceam pe un drum mult prea bine cunoscut pentru care aveam la un moment dat prea multe sentimente de ranchiună. Am căzut pe gânduri, iar mama, care era în dreapta, m-a întrebat la ce mă gândesc. I-am spus cât de tare am urât acel drum când eram mică. S-a uitat la mine, m-a întrebat de ce.

Am mărturisit cât de tristă mă simțeam că trebuie să mergem pe el, cât de frustrată și nefericită eram de fiecare dată și cum n-am înțeles atunci scopul. Atunci fiind toată copilăria mea. N-a mai zis nimic. N-am mai zis nici eu. Ajunse la destinație, am făcut ce era de făcut, apoi m-am așezat să respir. Iar mama mi-a spus parcă din neant – știu cât de nefericită erai, te-am văzut, dar nu știam ce să-ți fac.

S-a ridicat o piatră de pe inimă, un val de pe ochi, deși s-au împăienjenit de lacrimi.

Ani de zile am trăit cu impresia că nimeni nu mă vede, că nimeni nu mă înțelege. Între timp, am învățat mai mult mecanic acest lucru și l-am luat ca atare. Dar ce mi-a spus mama, te-am văzut, dar nu știam ce să-ți fac, a reconstruit într-o secundă un întreg univers, a răsturnat un întreg sistem de credințe. Nu e nimeni vinovat și nimeni defect.

Fiindcă un copil care nu e primit cu toate ale sale – emoții, comportamente, gânduri, nevoi de creștere – e un copil care va renunța la acele părți pe care părintele ne le acceptăm căci se va teme că, dacă le păstrează și le exibă, părintele îl va abandona, iar un copil nu poate supraviețui singur cât e mic. (…) Va crește ciuntit, lăsând în urmă bucăți mari din el, iar pe celelalte le va uda, îngriji și recultiva la nesfârșit, până când va acapara totul. Iar în locurile lăsate uscate, goale, rămase în urma părților la care a renunțat, va pune orice va găsi la îndemână ca să nu mai simtă durerea defragmentării: adicții, comportamente compulsive, droguri, alcool, oameni… (pagina 85) Totul e în regulă în mine și în lume, Petronela Rotar

Tot ce am schilodit din mine de-a lungul timpului, am vărsat în scris.

Tot mecanic am învățat și puterea cuvintelor. E paradoxal într-un fel, ar trebui să fiu conștientă, doar scriu de atâta timp, nu-i așa? Nu, nu este. Scrisul pentru mine a fost o evadare din lumea lui nu te văd, nu te aud. N-am scris pentru alții, am scris mult pentru mine. M-am scris și rescris pentru a pricepe într-un final că nu e absolut nimic greșit la mine.

Nu m-am așteptat ca oamenii să înțeleagă. A fost mereu strigătul meu disperat de am nevoie să mă vezi. Așa m-am simțit ciuntită de fiecare dată când cineva s-a luat de faptul că scriu.

Recent, am fost persiflată pentru acest lucru și a venit de unde poate mă așteptam cel mai puțin. Am simțit atâta dezgust, atâta ură în acele cuvinte și m-am întristat profund. Nu pentru că nu am primit validare, ci pentru că cineva poate să urască ceva cu atâta înverșunare. M-a durut durerea din spatele acelor vorbe chiar dacă nu erau de fapt despre mine și nici despre faptul că scriu.

Nu există prea multă iubire sau prea multe dovezi de iubire. (pagina 85) Totul e în regulă în mine și în lume, Petronela Rotar

Nu, nu există, cu toate acestea toată iubirea de pe planetă nu poate umple un gol vechi.

Iar acest lucru m-a făcut să mă gândesc direct la toată îndrăgosteala asta fulger. I-am găsit și un nume, o relație popcorn. Una care se consumă rapid cu consecințe palpabile. Pentru că toți fluturii și sentimentele alea frumoase de la început, din perioada de honeymoon, nu sunt altceva decât un strigăt disperat de a umple un mare gol.

E foarte mișto să trăiești așa ceva pentru că te întoarce la inocența furată din copilărie. Îți dă un răgaz să te bucuri de viață cu o pereche de ochelari roz pe ochi. Te întoarce la speranța că ai găsit în sfârșit omul perfect care să nu te rănească, care este fix cum ți-ai imaginat, fix ce n-ai avut când aveai cea mai mare nevoie.

Omul pe care îl pui pe piedestal și te gândești I made it. Pentru că cineva, cândva, ți-a arătat mult prea devreme că lumea e mult prea rea și crudă. Că ai nevoie să mutilezi părți din tine ca să te integrezi într-o familie disfuncțională și să supraviețuiești. Așa că toate sentimentele alea frumoase nu sunt altceva decât o altă iluzie care îți mai dă puțin răgaz. Îți mai fură puțin timp până să te poți uita în ochii acestui monstru, în hăul acestui gol.

Doar că relațiile nu funcționează așa.

Nimeni, dar absolut nimeni nu este perfect, cu toții greșim și oricât de mult aș vrea să nu fie așa, orice relație cere mult mai mult decât euforia unui început. Iubirea e mai mult decât fluturi, e o alegere. O alegere să te uiți la cel de lângă tine și să îl iei așa cum e. Să faci eforturi active să-l înțelegi, să-l accepți, să te accepți. Să pricepi că dincolo de tot ce-i rău, există și mai mult bine. Însă iubire cu forța nu merge. Orice relație e un drum cu dublu sens.

Memoria e o curvă (…). Amintirile sunt imagini și frânturi suprapuse de adevăr obiectiv, de adevăr subiectiv, imaginație, lucruri pe care le-ai auzit, lucruri pe care le-ai povestit – de cele mai multe ori înflorind sau omițând câte ceva -, lucruri care ți-au fost povestite, fotografii și imagini pe care le-ai văzut. Trauma suprascrie amintirile, le eludează pe cele luminoase și le subliniază pe cele întunecate. Totul e în regulă în mine și în lume, Petronela Rotar

Nu am nevoie să iert, nu sunt vreun dumnezeu și nici suficient de arogantă.

Pentru că toate adevărurile sunt ușor de înțeles odată ce le-ai descoperit, ideea este să le descoperi. Viața merge înainte. Fiecare face tot ce poate pentru a-i fi mai bine. Te face acest lucru egoist? Poate. Nu-i pasă nimănui. Pentru că oamenii care vor să rămână, rămân. Iar cei care aleg să plece, ei bine, drum bun. Nimeni nu este nici prea mult, nici prea puțin, nici prea mic, nici prea mare.

Mi-a plăcut mult cartea Petronelei Rotar. A trezit în mine niște lucruri de care uitasem pentru că eram din nou prea angrenată în niște memorii ale unor războaie interioare. Acum nu mai există niciun război, iar uneori mă sperie această liniște. Dar e de bine, e bună această liniște. Îmi dă timp să fiu, să mă bucur de această perioadă în care sunt cu adevărat liberă.

Dragă doamnă Petronela Rotar, dacă vreodată vei citi aceste rânduri, să știi că am avut atâta nevoie de cartea ta și nici măcar nu știam. Îți mulțumesc!

Să ne recitim cu bine! 💛