”Dezordinile acelea au fost, pare-mi-se, semnalul unor vremuri grele: începem o altă istorie mai puţin veselă decât cea de până ieri; râsul şi gluma nu ne vor mai putea sluji de mângăiere ca altădată faţă cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noştri vor avea poate de ce să plângă – noi am râs destul” I.L. Caragiale, 1907

Cu citatul de mai sus sala Teatrului Național Mihai Eminescu din Timișoara s-a umplut de aplauzele de final ale unei piese extraordinare. Am râs cu lacrimi, dar în același timp am rămas cu un gust amar. Acel gust al realității cotidiene care s-a reflecat atât de bine în mesajul spectacolului.

O scrisoare pierdută – reflexia unei realitati

Așa cum am promis, anul acesta voi vedea și documenta 21 de piese de teatru. O scrisoare pierdută deschide pofta de cultură și o face în stil mare. Aproape că uitasem cât adevăr poate fi mascat prin replici savuroase și personaje creionate cu istețime.

Piesa a avut premiera pe 22 septembrie 2011. De 7 ani aduce publicului timișorean imaginea conturată de Caragiale acum 134 (!) de ani și care este mai actuală ca niciodată. Comedia de moravuri sociale și politice oferă o viziune de ansamblu a finalului de secol al XIX-lea, iar în același timp proiectează prezentul un secol mai târziu.

Regia artistică a Adei Lupu Hausvater, nonconfrmistă, dar cu un mesaj puternic, scutură praful dramaturgiei românești și nu se abate de la scrierile vechi. Adaptarea ținutei personajelor, precum și a decorului nu fac decât să pună în lumină satira dramatugului asupra politicienilor și a oamenilor care au forme, dar nu au fond.

O scrisoare pierdută are o distribuție grozavă. În opinia mea, Claudia Ieremia face un rol de excepție și aduce la viață o Zoe Trahanache care inevitabil te face să te gândești la tănțici cunoscute. Nu este de neglijat nici restul distribuției, căci în ansamblu spectacolul este echilibrat, comic, iar actorii minunați.

Călin Stanciu Jr. în rolul lui Ștefan Tipătescu, prefectul județului incredibil de comic și de implicat. Doru Iosif – Agamenon Dandanache, o dandana greu de înțeles. Romeo Ioan – Zaharia Trahanache absolut savuros, de un snobism delicios. Ion Rizea, avocatul și proprietarul ziarului Răgnetul Carpaților – Nae Cațavencu. Dăscălimea a fost la înălțime Ionescu Ionuț Iova, Popescu – Adrian Jivan. Ghiță Pristanda – Bogdan Spiridon, un excelent dansator, o caricatură genială și jucată fără cusur. Iar cetățeanul turmentat, incredibil de tipic românesc 😀 , jucat de Valentin Ivanciuc.

Zoe, fii bărbată!

Clasica replică care îndeamnă femeia în necaz la bărbăție. Orice ar însemna asta – curajul poate fi luat în calcul, nu neapărat și în viziunea lui Caragiale.

Pe lângă intrigile politice, piesa scoate în evidență natura omului care locuiește într-o comunitate mică, unde bârfa este un fel de oxigen sfânt.

Nu cred că au rost mai multe cuvinte. Piesa este demențială, distribuția sfâșietor de bună, iar mesajul. Pfu, mesajul ar trebui să ajungă la cât mai multă lume. Simplu, elegant, dar accesibil tuturor.

”Unde nu este moral, acolo e coruptie”

Și încă o serie de replici memorabile scot din tiparele primei apariții idea că piesa este lipsită de calități literare așa cum afirma actorul Gheorghe Ionescu Gion. Deși slab apreciată la vremea sa, această dramă a depășit bariera timpului și rămâne, din păcate, un punct de referință a scenei politice românești. Sau un fel de prințipuri care sunt.

Desigur, nici partea socială nu este de neglijat. Încă trăim sub mentalitatea lui a avea și nu a fi, iar aparențele sunt atât de importante. Acestea duc de multe ori la lucruri făcute de mântuială, la minciuni și negarea adevărului ce abundă în ipocrizie. În trei cuvinte: forme fără fond.

Programul complet TNTimișoara îl puteți consulta aici. Momentan nu se vede o nouă reprezentație, dar promit să vă țin la curent. Să-mi promiteți că mergeți, iar dacă ați văzut deja piesa, vă invit să-mi spuneți ce v-a plăcut cel mai mult.

Închei cu vorba Oanei-fără-blog. ”Caraghios! Curat caraghios!”