Azi dimineață am stat cu ochii țintiți spre televizor la meciul Simonei Halep cu Angelique Kerber. Am reușit să văd doar primul set și primele ghemuri din cel de-al doilea. După am plecat și am urmărit doar scorul până am început examenul. Jocul ei mi-a dat un boost de motivație și inspirație. Era atât de pregătită să câștige acel meci. Cel puțin asta am dedus din primele aproape 35 de minute de joc văzute.

Apoi, când am ieșit, Fb explodase cu poze cu Halep, laude, felicitări. Ba chiar am văzut postări sponsorizate ale unor branduri românești. Toți ne bucurăm de victoria ei de parcă ar fi a noastră, a românilor.

Dar ce să vezi, nu este așa. Dacă ar fi pierdut, puțini din cei care s-au manifestat online ar fi trimis mesaje de încurajare. Sunt convinsă că ar fi existat critici. Da, păi în setul 2 putea să nu pice, trebuia să mai reziste un pic. Nu, nu i-a funcționat astăzi forhand-ul și nici serviciul. Nu suntem buni de nimic, noi românii. Știți cu toții la ce mă refer, căci antecedente sunt cu nemiluita. În teorie suntem buni toți.

Întâmplător, am practicat tenis de performanță. Nu am fost strălucită, drept dovadă m-am născut talent și voi muri speranță în acest domeniu.

Pentru tenis ai nevoie pe lângă calități fizice bune și un psihic foarte tare. Am admirat-o și încă este printre preferatele mele, în ciuda căderii din 2017, pe Agnieszka Radwanska. Nu are forța Serenei Williams, însă are foarte mult tact și o minte extraordinară. La fel mi se pare și Caroline Wozniacki. Deși destul de defensivă în jocul ei, are acea dorință și este perseverentă. Îmi amintesc că acum ceva ani plângea pe teren de supărare că nu-i intrau loviturile. Dominica Cibulkova, pitica tenisului, a reușit să fie în top și să scrie istorie. Iar lista poate continua.

Ce au în comun aceste campioane? O minte puternică, disciplinată și educată să nu renunțe, să dea tot ce e mai bun. Cu această tărie nu te naști, ci o construiești în timp prin ore de antrenament fizic și psihic. Prin înfrângeri și răni pe care ești nevoit să le depășești.

Simona Halep este româncă, dar nu ne apartine

Nici unul dintre noi nu are nici un aport la victoria ei de astăzi. Iar în ciuda acestui fapt, ea ne oferă lecție după lecție. Poate cea mai importantă fiind acea lecție a disciplinei și a perseverenței, ingrediente care parcă s-au evaporat din mentalitatea colectivă. Dorința de a fi mai bună cu fiecare meci, încercări peste încercările, reușitele și eșecurile sunt ingrediente, dacă vreți, ale succesului ei. Nu există scurtături, nici șmecherii. Pentru a fi cel mai bune trebuie să muncești și să îți dorești, iar acest algoritm este valabil pentru orice domeniu. Ciuda, răutatea și bârfa nu au dus pe nimeni pe culmile gloriei.

Așa cum am mai spus, sportul de performanță cere sacrificii pe care nimeni nu le înțelege decât dacă a fost, măcar pentru o mică perioadă, acolo. Și încă un lucru, apropo de header-ul de mai sus. Dacă Halep este a noastră, de ce TVR nu transmite măcar finala mâine? Să aibă acces toți românii la meciul care va consacra o mare campioană?

Ca să nu mai lungim vorba, las aici un fragment, poate cel mai elocvent, din interviul post-semifinală al Simonei. Enjoy!

– La 6-6 ce ți-a trecut prin minte?
– Nu-mi aduc aminte, dar nu m-am gândit la scor. Am luat-o punct cu punct. Au fost două momente în care am crezut că meciul s-a încheiat. Simțeam că nu mai am energie și că totul se va termina. Dar am reușit să servesc bine și am devenit încrezătoare din nou. Nu am renunțat, chestie care a contat mult, și așa am reușit să câștig meciul. – întregul interviu aici.