Făceam curățenie printre articolele începute și neterminate. Am găsit câteva texte promițătoare care au nevoie să fie șlefuite. Apoi, mi-a fost dat să descopăr câteva rânduri pe care le-am scris acum aproape 3 ani și jumătate (când a zburat timpul?!). Nu mai știu de ce nu l-am publicat, dar cel mai probabil că l-am simțit prea personal. Acum mă felicit că l-am păstrat. Uf, câte s-au schimbat de atunci! Nu-i momentul pentru bilanț, ci pentru o călătorie în urmă cu 3 ani.

23 mai 2018 Vreau să descopăr, să repar, să îmbunătățesc

Dacă m-ar fi întrebat cineva anul trecut pe vremea această cum mă văd în 365 de zile, aș fi spus următoarele lucruri: cu mult mai mulți cititori pe blog, cu încă un an în minus de facultate, cu multe evenimente și fotografii la activ și clar cu și mai multă poftă de a face. Subliniez a face.

Nu mă bag în filozofii și explicații, îi dau cuvântul Paulei aici. Intuiesc însă că de cele mai multe ori a face îl exclude pe a fi.

De la o vreme încoace, țin un jurnal. De fapt este un caiet în care scriu de toate. De la gânduri, la rețete, la sinteze din cărțile pe care le citesc. Da, încă mai citesc. L-am răsfoit și am găsit un text pe care l-am scris în februarie. Redau un fragment:

M-am oprit din a mai fi implicată ori din a face lucruri. Nu mai scriu așa des pe blog, nu mai citesc atât de mult, nu mai fac atâtea poze, nu mai vin cu idei, nu mai scriu în general. Prefer să dorm mai mult, să țin mai mult pentru mine tot ceea ce fac.

Au trecut câteva luni bune de când viața mea s-a relaxat. Nu știu dacă e bine sau rău, dar am început să iau lucrurile lento, așa cum vin. Fără scamatorii, fără să fentez timpul. Cred că încep să îmi doresc să mă descopăr. Femeia care sunt azi nu diferă de copila de ieri. Dar am învățat atâtea lucruri și parcă nimic.

Îmi place la nebunie viața, chiar dacă uneori habar nu am ce fac cu ea. Vreau să găsesc și să mă opresc din căutat. Nu mai vreau povești fără sens. Am obosit să fug de cine sunt. Chiar dacă nu mi-e clar încă vreau să descopăr, să repar, să îmbunătățesc, să clădesc mai departe. Un eu mai bun – cea mai importantă rezoluție în următoarele 350+ de zile. 22.02.2018

Nu am făcut mari progrese, căci schimbările mari vin cu pași mici.

Ce am înțeles de atunci este că lumea nu cade fără mine. Aveam mereu în minte acest lucru. Și de fapt, cumva, voiam să cred asta – că sunt atât de importantă, de valoroasă, încât pământul și întreaga lume ar cădea dacă eu nu aș mai face. Câtă aroganță…

Adevărul este că mi-a fost întotdeauna frică de singurătate. De acel sentiment că în ciuda faptului că ești într-o cameră plină cu oameni, tu te simți singur. Acum diger ideea că singurătatea nu e chiar atât de rea. Este doar o idee formată într-o minte care nu ar putea accepta ideea că nu ești destul de bun, de fain, de amuzant, inteligent, frumos pentru ca oamenii să îți rămână alături.

But hei, până la urmă este doar un experiment. Mă pot întoarce mereu de unde am plecat, pot deschide din nou aceleași uși, pot reveni mereu la aceleași frustrări, dileme și crize existențiale. Dar dacă îmi iese? Dacă voi reuși să descopăr, să repar, să îmbunătățesc și să devin un mai bun eu?

Iar acest lucru nu este valabil doar pentru mine. Gândește-te și tu, cel care citești aceste gânduri. Cum ar fi să pui un pic totul pe pauză, să reflectezi asupra ta și să te întrebi dacă ești cu adevărat fericit sau doar, vorba Ioanei, pui un plasture mic peste o rană mare?

Aș vreau să fiu mai mult decât să fac. Și aș vrea apoi să fac și să fiu în același timp.

Întrebare întrebătoare – tu ce gânduri aveai acum 3 ani? Cât de mult s-a schimbat perspectiva ta despre lume și viață? Hai să povestim 🤗

Să ne recitim cu bine! 📖