Într-un oarecare aer bacovian și tomnatic, am revăzut un episod din Grey’s Anatomy căruia nu i-am dat importanță prea mare la prima vizionare. Este vorba de unul dintre ultimele episoade din sezonul 10 când Cristina Yang merge la Zurich și se reîntâlnește cu Burke.

Mai exact, de discuția pe care o au spre finalul episodului, chiar înainte ca Preston Burke să-i dea spitalul Cristinei. Pentru cine nu văzut serialul, pe scurt, Yang și Burke trăiesc o poveste de dragoste timp de 5 sezoane, cu suișuri și coborâșuri, Yang fiind această rezidentă super smart și înzestrată, iar Burke profesorul ei. Relația se termină cu Burke părăsind-o pe Yang la nunta lor.

Evident, povestea este mult mai complexă, dar reîntâlnirea lor de peste ani, mi s-a părut fabuloasă, ca o îmbrățișare caldă.

Voi reda mai jos dialogul pentru că se cere puțină analiză pe text: (…)

• Nu are de-a face nimic cu Meredith sau cu ranchiuna. Nu e nici pe departe atât de simplu.
• Serios?
• Te rog, nu. M-ai adus aici. Ne-am distrat. Acceptă refuzul.
• De ce?
• ”De ce?”
• Sincer, nu are niciun sens.
• Crezi că vreau să lucrez pentru tine din nou? Nu am vrut niciodată să lucrez pentru tine. Am vrut să fiu tu. Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată a fost să pleci de la nuntă. M-a făcut să stau pe picioarele mele. Mi-e mai bine. Ție îți e mai bine.
• Vrei să…
• De ce m-ai adus aici? De ce să-m oferi ceva ce știi că nu o să pot refuza? Vrei să-mi fluturi momeala și eu să sar după ea? Până o iei înapoi? Nu vreau postul aici.
• Ai terminat?
• Nu! (liniște…). Acum da.
• Nu vreau să lucrezi pentru mine. Dacă am lucra împreună… mi-ai distruge mariajul, viața. Felul în care te-am iubit a fost mistuitor. Și în cele din urmă, la tine e momeala. Și eu te-aș urmări. Am o familie acum, o viață pe care o vreau. Nu vreau să lucrezi pentru mine, vreau să îmi iei locul.

Cred că fiecare avem o astfel de iubire în viață.

O iubire mistuitoare, care atunci când se stinge, se simte ca și cum ne-ar fugi pământul de sub picioare. Ca și cum ne-ar lua viața. O iubire care doare atât de tare, încât te lași pe tine pentru ea căci simți câtă nevoie de protecție are. Nu mai exiști, te anihilezi pe tine și toate dorințele și nevoile tale.

Te minimalizezi pentru că îți dorești atât de mult să o ții în viață. Ai face orice, oricând, oricum. Și tot nu e suficient. Dar nu pentru că nu ești tu suficient, ci pentru că e acel gen de iubire care te crește. Te ridică, te înalță, apoi te distruge. Fiecare bucățică doare, fiecare secundă e o corvoadă și îți dorești să nu mai exiști. Ești atât de prins în ea, că nu mai există nimic altceva pe lumea asta. Doar ea.

Și vine un moment, când iubirea pur și simplu pleacă. Își vede de ale ei, se suspendă undeva în timp, iar tot ce îți rămâne sunt amintiri. Și atunci te întărâți și mai tare, vrei să lupți și mai mult, să demonstrezi, să faci, să dregi. Să te întorci la ea, deși erai complet nefericit pentru că nu mai erai tu.

Iar golul imens care rămâne în urma ei puslează ca o rană deschisă.

Iar tu te simți complet dezorientat. Încotro să mergi? Ce să faci? Unde să te ascunzi să nu mai doară așa de tare?

Am trecut și eu pe acolo. Și foarte tare mi-aș fi dorit ca cineva să îmi spună următoarele lucruri. Mă rog, cred că și dacă mi le-ar fi spus, posibil să nu fi ascultat.

Mi-ar fi plăcut să știu că mintea și corpul meu sunt mult mai deștepte decât mine. Pentru că în ciuda golului rămas, am mers mai departe și am făcut lucruri total ieșite din zona mea de confort. Deși o mare parte din mine a fost prinsă în acest gol, partea care a rămas la suprafață a fost suficient de curajoasă să trăiască mai departe. Iar cu timpul, golul s-a micșorat.

Personajul Sandrei Oh, Cristina Yang, acest rezident comparat adesea cu un robot fără sentimente care se îndrăgostește și iubește orbește, este părăsită și lăsată cu cu un gol imens, redescoperă viața și își construiește o carieră, o nouă viața. Am știut mult timp varianta ei, dar niciodată pe a lui, iar viața din film și chiar și în realitate, are metodele ei de a-ți răspunde tuturor întrebărilor pe care i le adresezi. Și el și-a construit o nouă viață, a căutat să-i fie bine. Până la urmă cu toții avem dreptul la acest lucru. Și lui îi e mai bine fără Cristina, deși povestea lor de dragoste ar fi putut foarte bine fi un roman.

Doar că genul acesta de iubire nu este de ajuns.

Iubești în acest fel în momentul în care nu ești sigur cine ești și ce cauți pe acest pământ. În momentul în care cauți ca altcineva să-ți dea sens. Ori nimeni nu-ți poate da sensul pe care îl cauți în afară de tine. Și poate că niciodată nu vei simți complet că ai un sens, dar cred că fiecare om pe care îl atingi cu vorba ta, cu gândul tău, cu mâna ta, te aduce mai aproape de acest răspuns.

După o astfel de iubire care te arde, te mistuiește, care te face să simți că îți pierzi viața, singura variantă pe care o ai este să îți construiești o nouă viață. Argumentul este unul foarte simplu – ești din nou tu. Un nou tu nu foarte diferit de cel vechi, dar ceva mai înțelept, ceva mai atent la nevoile tale, ceva mai conștient de felul în care iubești.

Pentru că da, te vei îndrăgosti din nou pe nesimțite, orbește, poate chiar mistuitor, dar ești deja pe un drum bătătorit și tot ce ai nevoie este de curajul de a-ți lăsa inima să iubescă din nou – de două ori mai mult: pe tine și noua iubire. Pentru că sensul este deja acolo.

În fond, iubirea aia bună e răbdătoare și blândă, nu urăște și nu pizmuiește. Nu este nici măcar arogantă sau obraznică. Nu este egoistă, plină de resentimente, ci se bucură de adevăr și libertatea că ești tu.

Iubirea rabdă orice, crede orice, speră că orice e posibil și, în ciuda tuturor acestor lucruri, ea nu se termină niciodată. Doar se transformă, înflorește și crește cu fiecare secundă în care îi dai voie să existe fără să o protejezi sau să simți nevoia să o salvezi sau să simți că te sacrifici pentru ea. O alegi pur și simplu pentru că e acolo.

Să ne recitim cu bine! 🌝