🏠 Căsuța și povestea ei

Cândva anul trecut pe vremea asta, mă lăudam că o să scriu despre procesul de achiziționare al căsuței. Nu am niciun argument bun pentru care nu am făcut-o. Cred că nu a fost suficient de important. Pentru că așa suntem noi oamenii, uneori luăm lucrurile de-a gata – for granted, gen.

În fine. Pentru că se spune că niciodată nu e prea târziu, cred că a venit momentul pentru amintiri din copilărie. Nu chiar, dar într-un fel mi se pare că a trecut mult timp de când am făcut acest pas.

Cum a început povestea căsuței

Povestea a început cândva în primăvara lui 2021. Locuiam pe atunci cu un băiat în chirie. Eram în primul an de rezidențiat, lucram pe secție de COVID19. Mergeam la muncă două săptămâni în ture de zi și de noapte, iar două săptămâni stăteam acasă. Cândva pe atunci mi-a venit ideea – vreau un loc al meu.

Pe repede înainte, relația s-a destrămat, iar eu m-am mutat înapoi acasă. Cu părinții mei mai exact. Iar după aproape 2 ani de când plecasem de acasă, o pandemie și tocmai împlinind 26 de ani am zis că e momentul să mă comport ca un adult și să caut un loc al meu.

Chiria nu era o opțiune. Știu că lumea occidentală și civilizată nu investește în locuințe, însă în România mentalitatea e diferită. Și oricât de progresistă sunt eu, încă mi se pare că între a da banii pe o chirie sau a da banii pe un credit – înclin pentru varianta a doua. Motivele sunt multiple și nu fac subiectul acestui articol.

Așadar, mi-am chinuit mama câteva luni, ne-am plimbat și am văzut câteva apartamente. Procesul în sine a fost oribil. Timișoara și toate zonele ei limitrofe sunt o adevărată junglă imobiliară. Cel puțin așa mi s-a părut. Așadar, după câteva căderi nervoase, drumuri aiurea, dezvoltatori care ne-au tras țeapă am decis că era momentul să apelez la un agent imobiliar.

Pe repede înainte, Mia – agenta cu care am lucrat, a decis să ne arate un apartament, zicea ea, într-un șir de case înșiruite. Doar că nu era neapărat un apartament, era tocmai o căsuță.

Căsuța din povești

Nu foarte departe de drumul principal, însă suficient cât să fie liniște, am ajuns pe o stradă cu drum de țară, câteva blocuri scunde și câmp la finalul ei. Am dat peste un șir de căsuțe galbene și un dezvoltator cu multă personalitate. Am făcut turul. Căsuța era la gri. Adică acel stadiu când nu se mai vede cărămida, dar nu nici finisajele nu sunt făcute (se vede în fotografia de pe șantier de mai sus).

Dezvoltatorul ne-a făcut capul calendar. Că utilități, că centrală proprie, că materiale de calitate, că grădină, că loc de parcare. Agenta imobiliară îl susținea. Mama studia oferta. Cât cei trei s-au dus să inspecteze etajul, eu am rămas în viitoarea sufragerie.

Era o zi de mai, soarele strălucea. Și m-am uitat cât de frumos intră lumina în cameră și cât de luminos e tot locul. M-am uitat în jur, am studiat scara și m-am simțit acasă. Nu știu cum să explic, însă am știut că locul e al meu. Sigur că nu m-am pripit – am mai văzut câteva apartamente, alte câteva căsuțe, însă niciuna nu era ca aceea.

Prețul a fost bun comparativ cu un apartament cu două camere.

Mai exact, diferența între un apartament și căsuța era de 20% – aproximativ. Nu știu dacă ați văzut apartamentele nou construite, însă toate mi se par mici – cel puțin cele cu două camere. Și cel puțin cele pe care le-am văzut eu. Căsuța are două camere sus, două băi, o sufragerie mare, o grădină (încă neamenajată, dar ajung și acolo), loc de parcare și un pod imens unde, dacă te ambiționezi, mai poți face o cameră.

Pentru mine, o prințesă de oraș crescută la casă, era perfectă. Încă este. Pentru că, ce-i drept, am gândit foarte mult în perspectivă în ideea că într-o zi va apărea cineva și vom forma o familie. Habar n-am ce se va petrece, cert este că locul încă mi se pare perfect pentru cel puțin două persoane. Aproape de oraș, dar nu în oraș, cu toate facilitățile, cu centru comercial, bancă, farmacie și tot ce ai nevoie la aproximativ 5 minute de mers pe jos.

Birocrație și actele pentru căsuța

Așadar, gata, locul urma să fie al meu. În mintea mea, eram deja acasă. A urmat o lună și câteva zile până când am terminat tot procesul cu actele și creditul. Găsisem locul, așa că la bancă a fost destul de ușor. Am studiat ofertele tuturor băncilor care ofereau împrumut pentru medicii rezidenți. Problema la noi este că avem contract pe perioadă determinată – lucru cu care banca în mod normal nu este prea fericită.

Doar că sunt unele bănci care înțeleg această nevoie și oferă soluții. Pentru mine în 2021 soluția ideală a venit de la Banca Transilvania și Divizia pentru Medici. Am optat pentru un credit ipotecare – și nu pentru prima casă. Un evaluator a venit la căsuță, a apreciat dacă prețul e corect, iar câteva săptămâni mai târziu, undeva prin august, am semnat.

Costuri suplimentare:

  • Agentul imobiliar – 2% din valoarea achiziției
  • Actele la notar – nu îmi amintesc, însă destul de mult

Prețurile în sine nu își mai au sensul acum pentru că piața imobiliară a explodat de când am cumpărat căsuța și până în prezent. Cert este că diferența între a lua căsuța la gri versus la cheie era de 10.000 euro. Am optat pentru prima varianță. Cel mai mare dezavantaj este grădina pentru că încă nu am reușit să o amenajez rămânând la stadiul de șantier. Nu trebuie să mă străduiesc prea tare și găsesc cuie, polistiren și alte materiale surpriză.

Ce a urmat la căsuță

Am semnat actele în august 2021 și m-am mutat undeva în februarie 2022. Prin noiembrie au venit băieții pentru finisaje. Tot procesul a durat cam o lună. Apoi, prin februarie a venit mobila de bucătărie și patul. Iar când le-am avut, m-am și mutat. Atât de mult am vrut locul meu. Recunosc că nu mai știu care a fost prima noapte dormită aici, aș vrea să zic 13/14 februarie, însă nu sunt sigură.

Și de atunci aproape în fiecare lună am luat câte ceva. N-am avut canapea până prin iunie, masa și scaunele le-am luat prin septembrie anul trecut.

Căsuța mai are nevoie de foarte multe lucruri. Nu a ajutat deloc nici războiul din Ucraina, nici inflația. Toate sunt foarte scumpe, iar eu sunt singură. A nu se înțelege că mă plâng – căci nu o fac.

Sunt foarte recunoscătoare că am reușit să am locul meu

și am reușit să strâng fix cât am nevoie. Mă descurc cu rata și cheltuielile, însă reușesc destul de greu să pun bani deoparte. Să fii adult nu e deloc ușor, însă libertatea pe care o ai și faptul că ai un loc al tău… nu știu. Pur și simplu nu am cuvinte.

Iar pentru ce mă cert cel mai des este că încă nu realizez pe complexitatea acestui lucru. Pentru că oricât de lejer am povestit mai sus despre tot procesul, nu a fost ușor. Nici alergătura, nici birocrația, nici găsirea muncitorilor, nici nimic. Singurul lucru pe care l-am știut sigur a fost că această căsuță e locul meu de când am deschis pentru prima dată ușa. Toate sunt un întreg proces, pe alocuri greoi, frustrant, dar și presărat cu mici victorii care te ajută să mergi mai departe. Oh, și am uitat să spun cât de frumos se văd stelele de aici.

Să iau căsuța a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am putut lua pentru mine. Aș vrea să zic că sunt deschisă dacă e cineva curios de mai multe detalii, dar nu știu dacă pot ajuta concret. Pot cel puțin să încerc.

Să ne recitim cu bine! 🏠