O știi pe aia cu ”să fii bine cu tine, că restul toate se aliniază?” Și toate poveștile despre vindecare, introspecție și a vindeca ce e de vindecat că toți avem răni? O știi cu siguranță și pe aici cu ”la finalul zilei, tot ce contează ești tu?” Just fuck it.

La finalul zilei ești tot tu și cu gândurile tale.

Cu durerile tale, cu părerile de rău, cu doruri și alte lucruri nespuse. Tot tu le duci pe toate. Și oricât ai vrea să vindeci, oricât ai vrea să înțelegi, sunt zile în care ai tot dreptul să-ți iei o pauză. Ai efectiv dreptul să nu mai înțelegi nimic. Să go mad, să o iei pe ulei. Ai dreptul să fii toxic. Nimeni nu o să îți ducă luptele, nimeni nu o să îți umple golul emoțional și nimeni nu o să descifreze în locul tău de  ce ai nevoie. Nimeni, dar absolut nimeni nu o să îți sară în ajutor dacă nu vrei, dacă nu ceri. Și cui să și ceri?

Poți cere ajutorul unui terapeut să înțelegi ce și se întâmplă. Poți cere ajutorul celor din jur să te asculte, să te sfătuiască. Poți cere cui vrei tu și cui crezi de cuviință, cum la fel de bine poți să nu ceri nimic. Căci în final, totul se rezumă la a-ți duce propriile lupte. Și uneori sunt grele și crâncene. Uneori te urăști atât de tare încât tot ce ai învățat în terapie, spre exemplu, nu funcționează.

Însă nu poți cere nimănui să te iubească dacă nu simte.

Nu simte și aia e. Nu e despre tine, nici despre demonii tăi. Nu poți cere nimănui să te iubească cum ai nevoie, dacă acela nu vrea să înțeleagă, nu poate să înțeleagă. Nu știu dacă este despre un asincronism temporal sau despre nepotrivire. Habar n-am. Însă uneori nu se poate și punct. Accepți sau nu, situația e acolo. Durerea e acolo. Absența e prezență. Golul e un fel de gaură neagră în care cazi și uneori nu mai ieși.

Și orice faci, oricât faci, nu e suficient. Pare degeaba. Se simte degeaba. E mare și mult și greu. Ce să mai vindeci acolo? Ce să mai încerci să înțelegi? E mult mai ușor să renunți. La ei, la tine, la tot. Dar cum să o și faci? Cum să o faci când sunt atâtea motive să nu. E frustrant. O linie fină, un echilibru. Și bagi capul în pernă și plângi de ciudă, de supărare. Iar  a doua zi dimineață ești toată umflată la ochi și te doare capul. Dar te trezești, te ridici din pat și mai înghiți încă odată durerea. Poate, poate azi va fi  mai bine.

Te învârți în cerc și nu-i dai de capăt. Aștepți parcă să pice un meteorit și să te lumineze. Aștepți și în același timp nu aștepți nimic. E prea mult întuneric, e prea greu de dus. Dar nici nu-l împarți. Că doar nimeni nu înțelege. Și și dacă înțelege, tot nu poate aprinde lumina în locul tău. De ce ar face-o? Cine are timp și chef de durerea ta, când o au și alții pe-a lor?

Cum să fii bine cu tine când te doare așa tare?

Las-o să fie, trăiește-o, simte-o.

Ia uite că m-am săturat. M-am săturat să stau cu singurătatea mea la masă. Să o rumeg, să mă împrietenesc cu ea. Îmi vine să vomit când o văd. Mi se face rău fizic și o urăsc visceral. Dar nici ea nu e despre mine. Nimic nu e despre mine. Totul e doar un șir de gânduri interminabil care roiesc și mă țin trează. De ce? Uite că n-am răspuns. Poate sunt doar o altă fetiță răzgâiată.

Cred că toți avem un cerc al nostru care în timp se transformă într-o spirală. Începe cu un cerc larg care se tot strânge pentru că revii la aceleași lucruri și cu fiecare revenire le înțelegi tot mai profund. E doar o chestie de timp și de curaj. Pentru mine e singurătatea. Îmi place și în același timp îmi vine să o dau pe geam afară că pe ușă am dat-o de mult.

Să ne recitim cu bine! 🌓