Sunt foarte rare momentele în care beau vin roșu. Fie e ceva foarte special, fie e ceva al naibii de greu. Iar în această seara am ajuns acasă și deja scriam în minte acest articol. Din nou, destul de rar mi s-a întâmplat să scriu în ultima vreme în minte. Însă aceasta este cu totul și cu totul altă discuție.

Am fost la film la Cinema Victoria, un cinematograf renovat recent în Timișoara presupun că prin minunea Timișoara Capitală Culturală Europeană 2023. Am trecut de nenumărate ori pe lângă, dar niciodată nu l-am băgat în seamă. Furată de peisajul Cinema City, am uitat farmecul pe care îl are un cinematograf mic, cu filme autohtone și europene. Și uite așa, spontan, am decis astăzi că vreau să merg. Nu prea mi-a păsat ce rula pentru că într-un fel am știut că nu îmi va părea rău.

De văzut, am văzut Capra cu trei iezi

în regia lui Victor Canache care rulează pe marile ecrane din 28 octombrie. E adaptarea poveștii lui Ion Creangă într-un film încadrat în genul horror care spune povestea unei văduve cu trei copiii vânată de un așa-zis cumătru. Dacă știi povestea lui Creangă, nu te va surprinde neapărat nici intriga, nici desfășurarea acțiunii, nici punctul culminant, cu atât mai puțin deznodământul.

Întreg filmul are un aer mistic, întunecat și parcă explorează mult mai mult decât o simplă poveste despre devotamentul unei mame față de copiii ei, despre veșnicul conflict între generații, despre invidie, gelozie și mai ales răzbunare.

Am simțit multă furie în acest film. Furia celor doi frați mai mari împotriva mezinului. Furia mamei împotriva soțului decedat, al copiilor neascultători. Furia mezinului împotriva fraților mai mari. Furia cumătrului împotriva respingerii arătate de văduvă. Însă cel mai intens, am resimțit furia mamei – a caprei, dacă vrei – orientată spre lup, cumătrul care i-a ucis copiii. Nu îți fie teamă, că nu-i niciun spoiler aici. Dacă știi povestea lui Creangă, acest aspect nu te va surprinde.

Ce m-a surprins pe mine, însă, sunt gândurile pe care mi le-a adus în prim plan și întrebările care s-au ridicat odată cu ele la fileu. Dacă cineva îți ia ce ai cel mai de preț, ce faci? Lași acest lucru în voia sorții sau îți faci dreptate singur? Înseamnă iubirea și răzbunare? Este furia o soluție sau mai degrabă ascunde o durere pe care nu o poți exprima altfel?

Trăim vremuri în care se promovează mult vindecarea,

analiza comportamentului, a emoțiilor, să fii bine cu tine. Însă până unde și merge asta? Nu pot să nu mă întreb acest lucru. Din fire nu sunt o persoană răzbunătoare, nici furioasă. Din contră, sunt empatică și mereu caut să înțeleg adevăratul motiv din spatele unor acțiuni, unor alegeri. Fie că sunt ale mele sau a celor din jur. Și e o sabie cu două tăișuri pentru că multe ori mă doare mai tare decât ar trebui. Simt mai mult decât poate merit. Și bine și rău.

Iar acest film m-a făcut să mă gândesc la toți oamenii din viața mea care au luat bucăți din mine. Le-au luat pentru că le-am oferit fără să mă gândesc o secundă dacă am sau nu de pierdut. Pentru că mereu am știut că e un risc pe care mi-l asum. Niciodată nu mi-a fost teamă că rămân fără, însă m-am temut mereu că ofer prea puțin. Că nu știu să ofer. Și cu toate astea am oferit.

Nu de puține ori mi-am luat-o în freză.

Pentru că până la urmă este pueril să te gândești că vei primi înapoi ce ai oferit. Cu toate acestea, tot ce oferi se întoarce pe altă parte. E legea firii care menține lucrurile în echilibru. Sau cel puțin crezul meu. Că orice lansezi în univers, bun sau rău, se întoarce înapoi la tine.

Însă furia când simți că ai fost nedreptățit e mereu prezentă. Oricât nu ar fi despre tine, până la urmă este. Și nu ești neapărat furios pe altcineva, ci pe tine însuți. Că ai ajuns în locul din care ai plecat. Doar că fiecare reîntoarcere este de fapt altfel pentru că tu ești altfel.

Și probabil tot ce scriu aici acum este rezultatul acelor multe zile și nopți în care am fost empatică cu toată lumea din jur, până n-am mai avut empatie pentru mine. Și într-o zi, ca de nicăieri, a răsărit un strop și pentru mine. Strop care s-a încă nu s-a făcut ocean, ci poate un lac sau un fluviu. Vine și pleacă, dar acum există. Și e o superputere pe care dacă înveți că o ai, te scutește de multe alte dureri.

Sau cel puțin așa îmi place să cred.

Așadar, Capra cu trei iezi nu este doar o altă poveste. E un întreg univers de explorat. Pentru mine a fost și sper că și pentru tine este.

Să ne recitim cu bine! 🐐