Autor: Stephen King
Limbă originală: engleză
Prima publicare: 1974
Număr de pagini: 216
Nota mea: 2/5

Carrie este genul de carte născută dintr-un coșmar. Nu pot să-mi explic altfel cum cineva și-ar putea imagina o astfel de acțiune sângeroasă, construită pe baza unui suflet de copil crescut într-un  mediu cel puțin dubios. Carrie White este o adolescentă cu probleme. Mama ei, Margaret, adepta unei religii deviate din Protestantismul american – Christian fundamentalism (nu știu cum se traduce în româna), își crește fiica sub umbrela unor reguli stricte, departe de realitatea societății anilor 1960.

Romanul debutează cu o scenă absolut hilară din punctul meu de vedere. După ora de sport a doamnei Desjardin, elevele se află la dușuri. Carrie, crescută în spiritul religiei, știe că nu are voie ca altcineva să o vadă dezbrăcată. Cu toate acestea, ea calcă cuvântul mamei încercând să se adapteze la grup și face mereu duș după ora de sport. Doar că în ziua respectivă, fata primește pentru prima dată menstruație. Carrie se sperie pentru că deși ajunsă la vârsta de 16 ani, nu înțelege ce i se întâmplă.

Colegele ei încep să râdă de ea, să o batjocorească, iar doamna Desjardin nu știe cum să reacționeze. Fata rămâne marcată de această scenă și ceva îi catalizează puterea care doarme în ea – telechinezia.

Pe parcursul acțiunii, autorul încearcă să ne aducă în prim plan efectul pe care societatea îl poate avea asupra unui individ. Mi s-a părut totuși dusă la extrem. Acțiunea, evenimentele, fanatismul mamei și dorința de răzbunare care mocnea în sufletul lui Carrie sunt un amalgam de condimente care au făcut povestea ușor de înțeles.

Totuși, parcă a lipsit ceva. Firul narativ m-a dus cu gândul la o telenovelă cu accent indian. Pe goodreads, cartea are un scor bun, însă mie nu mi s-a părut cine știe ce. Abia aștept să ecranizarea. Poate nu am înțeles destul de bine  ce era de înțeles. Un lucru mi-a dat de gândit.

Carrie a fost crescută într-un mod habotnic, iar rezultatul a fost excluderea socială, dar și un soi de răutate și ură.

În acest caz, problema zace pe ambele maluri ale râului vieții. Oamenii dau de multă ori dovadă de lipsa toleranței și înclină spre o acceptare a aproapelui egală cu zero. Mno, am impresia că acolo bate autorul. Cumva vrea să inducă aceste sentimente, dar din punctul meu de vedere eșuează lamentabil.

Să nu mă credeți pe cuvânt. Citiți cartea și dezbatem apoi subiectul pe larg. Chiar mi-aș dori să pot comenta cu cineva ce și cum. 🙂