Există final fericit? Când ne îndrăgostim, iar această dragoste e împărtăşită sau uneori mai puţin împărtăşită, spunem că aşa a fost să fie. Că destinul a decis pentru noi, a hotărât să fie aşa şi ne lăsăm purtaţi de sentiment, de instict. Şi e bine.

Ne simţim în al nouălea cer şi ni se pare că nimic nu este imposibil. Nimic în numele iubirii nu este greşit. Totul are o justificare, inclusiv minciuna, înşelătoria, trădarea, alegerea acestei iubirii în favoarea oamenilor care  mereu ne-au fost alături, care ne-au ajutat la bine şi la rău, pe umărul cărora am plâns mereu.

Final fericit. Ajungem să ne izolăm de realitate, de tot ceea ce am avut până acum, inclusiv de noi înşine.

E un fel de obsesie crudă ce ne răpeşte orice răsuflare, nu ne lasă să mai gândim…

Iar apoi vine un moment în care realizăm că partea noastră analitică, logică a dispărut. Şi începem să o căutăm cu o disperare şi o panică pe care o căprioară o simte atunci când este în pericol. Alergăm ca şi cum viaţa noastră ar fi în pericol.

Căutăm mărturii despre persoana de care ne-am îndrăgostit. Mărturii care să ne ajute să ne schimbăm imaginea pe care ne-am format-o deja despre ea, pentru că susţinem că ea ne-a orbit, ne-a surzit, ne-a muţit.

Şi atunci nu mai dăm vina pe destin, ci începem să ne punem problema că alegerile pe care le-am făcut ţin strict de noi şi nu de destin sau de alte persoane.

Final fericit. Uităm de toate sentimentele pe care le-am trăit, de momentele frumoase.

Uităm de toţi acei fluturaşi din stomac, de orice ce înseamnă frumos. Ne rămâne în gură un gust amar, stomacul ni se strânge şi orice am mânca parcă ne stă în gât. Ne întrebăm cum am putut să nu intuim că aceea persoană este total altfel în realitate de cum o vedem noi.

Dar care este realitatea de fapt? Pentru că fiecare o percepe altfel. Problema nu e la realitate, nu e la destin, nu este nici la oamenii din jur care “ne influneţează” – ci este la noi. E la noi pentru că nu ştim să menţinem un echilibru între realitatea noastră şi realitatea lor. Suntem de la o extremă la alta – când piano când forte.

Cred că lacătul iubirii adevărate va fi deschis pentru fiecare dintre noi atunci când vom fi destul ne “mari” încât să ştim că iubirea nu e de ajuns. Deşi fără ea nu putem trăi. Lucrurile materiale nu ajung (nici fără ele nu putem exista), că prietenii sunt acolo până la un punct (şi chiar mai mult), că familia nu o alegem ci o primim (oricum ar fi ei).

Doar că în toate acestea există o legătură atât de strânsă. Numai de noi depinde cum o mânuim, cât de tare strângem fiecare nod, pentru că există riscul ca într-o parte să fie mai larg, iar într-o parte mult prea strâns.

Acest articol conține un link afiliat către un partener al acestui blog. Dacă decizi să comanzi produsul, o parte din suma acestuia se va întoarce la autorul acestui blog. Tu nu vei plăti nimic în plus.