Mă auzi? Sau nu vrei să mă auzi? Te prefaci?
Mă auzi? Unul din cele mai triste lucruri, una din cele mai mari pedepse este să spunem ceva şi cel de lângă noi să nu înţeleagă. Nu pentru că ne bâlbâim sau pentru că nu ştim să ne exprimăm, ci pentru că în spatele cuvintelor pe care le rostim se ascund sensuri mai profunde, sentimente pe care nu le putem exterioriza altfel, dar care dacă le asculţi cu mai mult decât urechea se aud, tare, clar, răspicat…
Mă auzi? Cu siguranţă fiecare dintre noi am avut cel puţin un astfel de moment. E îngrozitor şi dezamăgitor sentimentul când realizezi că nu eşti auzit… cu adevărat. Sau poate nu vor să te audă. Vor să taci, să rămâi în carapacea ta de aparenţe şi măşti. Le e frică de ceea ce ar putea înţelege, ceea ce ai putea tu spune.
Privim către aceea persoană care nu ne înţelege şi ne dau lacrimile. Le ascundem căci nu vrem să părem slabi.
E ca şi cum nu ai auzi un sunet de chitară care cântă armonios, ca şi când am pretinde că notele pianului nu se aud când el cântă forte. Şi atunci ne întrebăm ce sens mai are tot acest joc de cuvinte. Oare nu cumva jocul de cuvinte e un joc al sentimentelor?
Mă auzi? Avem două urechi pentru a asculta mai mult şi o singură gură pentru a vorbi mai puţin. Dar refuzăm aceste numere şi vorbim mult prea mult, mult prea gol, ratând cuvintele care contează cu adevărat, chiar dacă în aparenţă ele par doar cuvinte…
Înghiţim în sec atunci când realizăm că nu suntem auziţi cu adevărat şi mergem mai departe, sperând ca data viitoare urechile sufletului să se deschidă atunci când spune ceva care contează cu adevărat.
Acest articol conține un link afiliat către un partener al acestui blog. Dacă decizi să comanzi produsul, o parte din suma acestuia se va întoarce la autorul acestui blog. Tu nu vei plăti nimic în plus.
Tina Xtina
Nu sunt eu prea sigura ca am priceput adevarata idee, dar o sa ma raportez la mai multe aspecte, poate, din greseala, il nimeresc si pe ala care trebuie :).
Totul e bazat pe observatii proprii.
in cazul barbatilor, sa nu astepti sa priceapa ceea ce e in spatele cuvintelor. sau sa citeasca printre randuri, cum se spune, pentru ca nu pot. nu au capacitatea asta. natura i-a croit diferit de noi. ei sunt în alb si negru, nu cu nuanțe. daca vrei ca un barbat sa priceapa exact ceea ce vrei sa transmiti, trebuie sa explici clar ceea ce vrei, nu sa sugerezi, doar. si sa fie cat mai scurt. scurt si la obiect, cum se zice.
in cazul femeilor, noua ne plac nuantele, ne place sa vorbim si ne place sa sugeram. noi pricepem subînțelesurile din cuvintele unei alte femei, chiar daca alegem sa ne facem ca nu pricepem. un barbat nu va pricepe. va lua cuvintele asa cum sunt. nu pentru ca e prost, ci pentru ca e croit altfel. si de aici apar o multime de neintelegeri.
femeile aleg daca pricep sau nu. si pricep in functie de legatura si intereseul pe care il au. pare crud ceea ce zic, dar e lumea in care traim.
sper ca nu am batut câmpii prea tare 🙂
Vlad Ciochina
Desi nu cred ca postarea ta are nevoie de comentarii, totusi citind randurile tale pline de deznadejde mi-am amintit o mica anecdota, probabil evreiasca, marca Hannes Stein.
Ei bine, cica intr-o familie de tarani se nascuse un baiat mut. Crescand, baiatul s-a dovedit a fi foarte harnic si ascultator, facand tot ceea ce i se cerea. Dar de vorbit tot nu vorbea.
Intr-o seara, insa, fiind toata familia la masa, surpriza!, mutul a vorbit clar si raspicat, spunand: "Supa e prea sarata."
Toti incremenesc, cad pe spate de uimire etc.
Taica-sau il intreaba: "Da, bine, mai baiete, pana acum de ce nu ai vorbit?"
La care baiatul raspunde timid: "Pai, pana acum supa n-a fost niciodata prea sarata."
Pilda ar fi ca fericit este cel ce renunta la vorbele inutile. N-are rost sa te obosesti vorbind daca nu are cine sa te asculte. Crede-ma, stiu cum este. Sunt casatorit de 4 ani! 😉
Anonim
Se vede ca anecdota e evreiasca, caci doar evreii pot avea anecdote nonsens. De unde ma rog din pilda reiese ca familia mutului n-ar fi avut urechi de auzit in cazul in care mutul ar fi vorbit? Caci din cate reiese, mutul ar fi putut sa vorbeasca si mai devreme, insa nu s-a sinchisit deoarece problema lui personala n-a fost atat de grava ca sa fie constrans ptr. a o face. Dar acum, cand il deranja supa mult prea sarata, a considerat ca e nevoie de a se exterioriza. Deci problema lui personala l-a facut sa vorbeasca si nu faptul ca ceilalti n-ar fi avut urechi sa-l asculte.
Iar cazul celor care stau de 4 ani casatoriti cu cineva care nu-i aude/asculta, denota dezinteres din partea partenerului. Caz in care, cel putin eu, m-as intreba ce mai am de impartit cu o asemenea persoana daca din partea ei interesul e aproape inexistent.
Anonim
"Unul din cele mai triste lucruri, una din cele mai mari pedepse este să spunem ceva şi cel de lângă noi să nu înţeleagă. Nu pentru că ne bâlbâim sau pentru că nu ştim să ne exprimăm, ci pentru că în spatele cuvintelor pe care le rostim se ascund sensuri mai profunde, sentimente pe care NU LE PUTEM EXTEORIZA altfel,…"
"Privim către aceea persoană care nu ne înţelege şi ne dau lacrimile, dar LE ASCUNDEM căci nu vrem să părem slabi."
Daca-ti analizezi cu atentie cuvintele, vei observa ca te contrazici. Spui ca ar trebui sa fie percepute, auzite, insa in acelasi timp subconstientul tau da pe fata neputinta ta, care te face se ASCUNZI si sa NU EXTERIORIZEZI.
Introvertitii au o viata intreaga de luptat cu aceasta problema, si le ramane ori sa invete sa comunice si sa devina mai curajosi indiferent de rezultat, ori sa accepte ca baza problemei ptr. nereusita e in prim plan la ei.
Insa mai exista o alta prisma de a vedea lucrurile, care nu este luata absolut deloc in considerare. Si anume, faptul ca, chiar daca acele cuvinte ar fi fost percepute, e posibil ca feedback-ul sa nu fie conform asteptarilor.
Deci e absurd sa privesti doar spre acea persoana care "nu te aude" si sa-ti dea lacrimile, si totodata sa te afunzi tot mai mult in autocompatimire. Mai corect ar fi sa te asiguri ca a auzit, in loc sa te autoinseli sau sa consideri ca ar fi trebuit sa auda, iar in cazul in care ai fost asigurat ca te-a auzit si te-a inteles, dar lucrurile nu se schimba in favoarea ta, iti ramane SA ACCEPTI. Acceptarea e cel mai nobil si mai frumos act de a-ti demonstra respectul si sentimentele pe care le porti fata de cineva.