Schântei apuse
Încă de pe vremea când mă luptam crâncen cu gramatica limbii engleze (nu că acum am capitulat), în mine a existat o dorință să învăț cât mai multe limbi. Cu timpul, am renunțat la idee – poate și din lipsă de timp, dar mai ales din lipsă de chef. Acum, după toată povestea din Sardinia parcă a revenit această dorință.
Mi-am zis că de această dată nu voi renunța așa de ușor, așa că mi-am cumpărat chiar de acolo un dicționar de conversație englez-italian. Da, mi-ar place să știu italiană și spaniolă un pic mai bine decât acum – adică să nu le mai amestec  între ele și să nu mă mai fac de cacao. Dicționarul mă așteaptă frumușel pe noptieră, doară-doară nu s-o pun praful în prea multe straturi pe el.
Acesta este doar un vis învins de lene, deși nu cred că doar lenea este devină. Nu sunt genul de persoană care are răbdare, atunci când flacăra aia a pasiunii nu arde destul de tare. Acum vreo doi ani m-am  apucat să scriu povestea unei prietene. Fiind profund impresionată și cu o dorință parcă de nesăturat pentru a scrie o carte, m-am pus pe treabă. Dar după nici nouă pagini, m-am poticnit.
Scrisesem bine povestea ei sau cel puțin așa m-au încurajat cei cărora le-am dat să citească, dar parcă lipsea ceva. Nu visam pentru cartea mea decât succesul de care s-a bucurat marele gatsby (evident, sunt modestă). Încă am acest sentiment că într-o zi voi scrie cu adevărat o carte, dar am învățat să nu mă mai hazardez, ci să aștept cuminte inspirația, să o caut în fiecare adiere de vânt. Poate, poate mă va pocni într-o bună zi.
Până una, alta citesc. Nu mă mândresc cu un portofoliul foarte mare, dar știu că un elefant se mănâncă cu lingurița nu dintr-o dată. Citesc cam tot ce-mi cade în mână: de la SF-uri la carti de dragoste și lucrări de specialitate. Acum citesc Adela de Garbet Ibrăileanu. Abia aștept să scriu despre ea.
Update: Adela nu mi-a plăcut, de fapt nu am avut răbdare să o citesc. Poate într-o zi…