Ai nevoie să respiri.

Te sufoci căci uiți de tine. Uiți de ce te-ai născut sau poate că încă nu ai descoperit. Cauți motive pentru a face orice. Ai nevoie de recompense pentru ceea ce faci. Întotdeauna. Alergi după cele mai înalte poziții, după cele mai scumpe lucruri, după cei mai falși oamneni devenind tu însuți un fals. Și te sufoci…

Te sufoci căci ai prea mult timp. Prea mult timp pentru muncă și prea puțin timp pentru suflet. Prea mult timp pentru ceea ce este neesențial și prea puțin timp pentru lucurile importante. Prea mult timp pentru a vorbi și prea puțin pentru a asculta. Bătăi ale inimii. Vibrații ale sufletului. Șoapte sub lumina protectoare a lunii.

Te sufoci pentru că pur și simplu nu respiri. Altceva e mai important.

Dar uneori există o scăpare. Aceea persoană care vine și te trage de mânecă, îți dă două palme, îți răvășește dezordinea și te trage de mână. La aer curat. Nu toți o au. Nu toți o vor găsi, dar cei care sunt destul de norocoși, vor putea respira din nou. Cu adevărat.