Habar nu am când au trecut 4 ani de când am scris prima oară și nici nu am avut răbdarea necesară să-mi recitesc toate textele. O fac uneori și de fiecare dată mă amuz la gândul ”ce imatură eram”. Așa voi zice peste vreo 3 ani și despre acest text mai mult ca sigur. Cu toată imaturitatea și micile gafe din texte, nu pot să nu-mi iubesc blogul pentru că a crescut împreună cu mine.

Am zis că 4 ani de blog trebuie aniversați așa cum se cuvine, mai ales că niciodată nu am dedicat zilei de naștere a blogului o importanță anume. Anul trecut am dat-o în bară cu aniversarea și, de 4 martie, am scris despre cei care mă enervează. Eram revoluționară, ca la 19 ani. 😀 În 2014, la 2 ani de blog, am scris despre oamenii care-și neglijează copiii, iar la un an de blog n-am scris nimic.

Când mă gândesc că la început îmi era cumva rușine să-mi asum textele și nu voiam să scriu ”pe față”. Făceam metafore, generalizam lucruri și sentimentele. De exemplu, această filă dintr-un jurnal imaginar al sufletului. Eram atât de furioasă și de confuză, atât de frustrată și m-am eliberat scriind. Am scris textul în grădină într-o dimineață caldă.

Blogul meu a fost aici când m-am îndrăgostit pentru prima dată pe bune și când am scris prima poezie din iubire într-o librărie din oraș. Tot aici am publicat și cele câteva versuri care au exprimat ce simțeam și cum simțeam. Mi-am declarat iubirea aici și nu am vrut ca momentele să se piardă, chiar dacă în timp lucrurile stau diferit. Am trecut prin bac și prin admitere și am scris despre ele, am fost în Sardinia și am vorbit despre facultate. Apoi o parte din inima mea a plecat de acasă și eu odată  cu ea.

Rămânând eu și cu mine am decis că trebuie să investesc în visurile mele și am marcat momentul cu o nouă înfățișare a blogului pe 19 iunie 2015, vopsindu-mă roșcată și mergând de nebună cu Adelina la mare.

Am un nod în gât acum, când scriu, pentru că am recitit toate articolele pe care le-am înșirat mai sus. Sunt toate momente prin care am trecut și care m-au întărit într-un fel sau altul. Mă bucur enorm că nu am pierdut toate clipele despre care am scris, fie ele și minore sau frustrări copilărești. Dacă e cineva pe care a ajutat scrisul meu, aceea am fost eu pentru că am învățat că prin scris mă pot elibera și pot trece mai departe.

Înainte să închid ochii și să suflu în lumânare, îmi doresc să fiu aici și să scriu și peste 6 ani cel puțin. Îmi doresc ca atunci când nu mai știu cine sunt să revin aici, pe blog și să recitesc cuvintele mele pentru a-mi aminti că a fost cândva mai rău sau mai bine, dar că am rămas tot eu. Până la urmă gândurile zgomotoase nu vor tăcea niciodată și știu că (poate chiar în aroganța mea) gândurile  mele rezonează și cu alte persoane. Nu știu dacă simțiți la fel, dar sper ca măcar pe viitor să o faceți. Și dacă nu, asta e… rămân eu și cu gândurile mele.

La mulți ani blogului! La mulți ani vouă, dragi cititori și să ne reauzim cu păreri solide pro sau contra. 😛 Și acum, să curgă cadourile! 🙂