Am fost în weekend la Predeal. Prima impresie pe care am avut-o când am coborât din tren a fost că am ajuns într-un oraș părăsit. Gara arată deplorabil, drumul până la hotel parcă era desprins dintr-o lume de mult apusă, clădiri lăsate în paragină, dar în același timp clădiri noi, impunătoare, luxoase.

Un oraș al contrastelor, mi-am spus. Eram oricum mult prea obosită pentru a analiza împrejurimile sau pentru a mă plimba. Drumul cu trenul a fost infernal de lung. Nu e prima oară când mă schimonosesc de căile ferate din România, dar am simțit efectiv că nu mai ajung odată. Aceleași toalete infecte, aceeași viteză a unui melc turbat, dar cu supracontrol, nu cumva să fi urcat fără bilet sau să te fi înțeles cu nașu’.

Vineri seara a nins ca-n povești, cu fulgi mari care dansau la fereastra sălii de mese. Nu m-am atins de zăpadă, mi-a fost teamă să nu o topesc degeaba. Soarele și-a făcut oricum treaba a doua zi și a revendicat peisajul trist pe care-l oferă Predealul. Ceea ce-l face special, însă, sunt munții care-l țin în brațe. Munți înalți și mândri, îmbrăcați gros în haine albe.

Am avut atâta nevoie să schimb peisajul și să-mi limpezesc mintea. Aș zice că ieșirea la Predeal a fost precum orașul contrastelor, adică plină de lucruri surprinzătoare, de la odihnă la ore întregi de povești, de la jocuri pașnice până la jocuri în care te contraziceai până în pânzele albe, de la vin roșu, la vin alb și apoi gin tonic. E bun ginul tonic 😀

Aseară, odată ajunsă acasă și despachetându-mi bagajul, am ajuns la concluzia că fiecare dintre noi este alcătuit din contraste compuse din trecut, prezent și viitor. Alternăm între trecut și viitor, dar cel mai mult ne place să trăim prezentul, mizând pe carpe diem. Fiecare pas pe care-l facem ne aduce un nou viitor și un proaspăt trecut, ambele făcându-ne ceea ce suntem aici și acum. Aici e contrastul, aici e paradoxul și tot aici stă libera alegere a următorului pas.